Necunoscuta (6)

                                                                               6.

       Oricât mi-aș fi verificat cunoștințele în domeniul psihanalizei (atât cât îmi mai aminteam de la vechile cursuri), doctrina psihanalitică pe care se sprijină azi metoda terapeutică îmi contura doar imagini și semne; acestea n-aveau însă cum să-mi explice stările imprevizibile ale necunoscutei din Grecia. Uneori îmi păreau a fi emoționale, alteori difuze, predominând o anumită tristețe urmată de melancolie, ca ale unei persoane ce poza când într-una apatică și fără niciun chef de viață, când în alta, care ar fi vrut să ia totul de la început. În plus, fusese misterioasa ei încăpățânare de a se alătura discuțiilor din grupul nostru, format din persoane cât de cât familiare.

      Dacă ar fi dat glas inimii ori ar mai fi slăbit strânsoarea la chingă (cum spune o vorbă de pe la noi), poate că aș fi răspuns multor întrebări care îmi veneau în minte și asta ar fi fost în ajutorul ei. Așa însă, înțelegeam și eu, era cu neputință să-i fi intrat în grații. În general (îmi explicase doctorul Mazuriss), aceste stări de alternanță emoțională sunt imposibil de absolutizat. Mazuriss susținea că pentru definitivarea unei normalități psihice, o astfel de persoană traumatizată are nevoie de „autonomie” și „individuație” (reținusem termenii, deși nu mi-i explicase), de încrederea celor din jur și confruntarea cu realitatea.

       Fiindcă tot nu aveam somn, așa întins pe pat, căutam să găsesc, printr-o derulare cinematografică a evenimentelor, noi sensuri celor trăite de la sosirea mea aici. Un moment anume, ca o poartă prin timp, era și tabloul agățat deasupra pianului din salon. Încă de la început mi se păruse ceva straniu. Nu atât imaginea acelei fete la debarcader, aplecată peste balustradă într-o încercare absurdă de a lua apă în căușul palmei, îmi atrăsese atenția, ci curiozitatea îmi fusese stârnită mai degrabă de insistența culorilor apăsătoare, folosite pentru a reda o natură sufocantă, neliniștitoare, surprinsă în vânzoleala unor păsări ce trăgeau după ele cerul în jos. În semiîntunericul camerei, atmosfera tabloului părea ciudată: umbra fetei, un fel de Fata Morgana mișcătoare, și luciul apei jucând sub brațul necunoscutei, mă tot urmăreau.

      La debarcader, băiatul deschise blocnotesul ținut sub braț, se lăsă pe o baba din fontă, de care erau legate cu niște lanțuri bărcile la cheu, și se apucă să traseze în creion profilul copilei aplecate peste balustrada de lemn. În depărtare, zbaturile unei șalupe-remorcher loveau molcom apa. Tot în apă se oglindea și umbra fetei ce ar fi vrut să ia apă în pumni și să se distreze, aruncând-o înspre băiatul care continua să deseneze și se făcea a nu pricepe nimic din toate astea. Între el și fată se lăsase o perdea lucioasă, reflectată de strălucirea colii de desen.

            -Unde ai învățat să pictezi? întrebă ea la un moment dat.

     Acum chiar era curioasă să-i afle povestea. El ridică ochii de pe schița în cărbune și îi urmări ochii mari, negri. Nu se hotărâse cum să îi încadreze profilul în acea schiță.

            -Dar tu unde ai învățat să cânți la pian?

            -La școala doamnei Maya, știi doar! Te-am zărit de câteva ori de la fereastra clasei unde se ţineau orele. Recunoaște că acolo m-ai văzut prima dată!

            -Te mai văzusem și înainte. Prima oară a fost din gura podului, la depozitul de dincolo de gardul clădirii școlii. Cred că era cu un an înainte de a mă înscrie și pe mine la școala doamnei Maya. Mamei i-a fost greu să mă dea, s-a tot plâns de lipsa banilor, dar a insistat cineva din cartier, care mă luase pentru început să lucrez cu el.

            -El te-a învățat să pictezi? fu ea curioasă. 

            -Nu, acela era un meșter olar! Îl ajutam, pentru câteva drahme pe săptămână, să care oalele pe la târguri și să le vândă. Mă pricepeam și la zugrăvitul lor, dar asta a fost mai târziu. Când eram ca tine, am învățat să pictez de la un pictor ce locuia pe strada noastră. Făcea mai mult portrete la comandă, pentru bani. De la el am învățat cum să îmi aleg culorile.

      Fata începu să-și mângâie părul cu degetele. Sta sprijinită de balustradă, cu mâinile sub ceafă, privind trecerea norilor pe cerul albastru. Încercă să se gândească la ceva, înainte de a trage o concluzie, apoi se apropie precaută de el și aproape că-l atinse, în clipa când își aruncă privirea pe desen. Nu zise nimic și se depărtă din nou lângă balustrada debarcaderului.

            -Nu cred că ești cu mult mai mare! Ai cincisprezece ani, Nikos?

            -I-am împlinit acum o lună…

            -Păi vezi? Și eu împlinesc, peste alte  trei, treisprezece.

      Nu își mai spuseră altceva. El întindea umbre cu creionul pe schiță, iar ea încerca, printr-o mișcare primejdioasă, să prindă apa cu podul palmei. Apoi, într-o doară, spuse:

            -Știam de portretul acela! Era chipul unei fete, așa cum l-ai văzut din podul de care ai amintit, am ghicit?

            -Cum așa? Nu ți l-am arătat niciodată! Spui asta, fiindcă am pomenit de podul ăla!

            -Ba bine că nu! strigă fericită copila. Uite cum a fost! Fana și Linette, două dintre prietenele mele, au venit într-o zi și m-au tras de-o parte. Mi-au zis: „Iriana, știi ce am descoperit noi două astăzi?” Le-am zis că nu am de unde să știu. Nici nu mă gândeam ce taină cunoșteau ele, doar am fost un pic mirată că ceea ce știau era în legătură cu mine. Mi-au mărturisit cum, în ziua aceea, rătăciseră sala de muzică și intraseră în camera unde aveați voi, băieții, dulapurile. Și cum un dulap era deschis, atenția le-a fost atrasă de un tablou așezat ceva mai la vedere, pe unul din rafturi. Ziceau că fata de la pian, cu privirea întoarsă spre una din ferestre, prea semăna cu mine. Am crezut că vor să-mi facă o farsă, dar erau convinse de ce spuneau.

            -Și cum au realizat ele că tabloul îmi aparținea? Rețin că nu era semnat...

            -L-au tras de limbă pe unul din băieți. Așa au aflat că era pictat de tine, Nikos!

      Fata își retrase mâna de deasupra apei, tocmai când unul din valurile făcute de nava cu zbaturi se lovi de cheu și-i stropi rochia. Bărcile legate în lanțuri de babaua pe care stătea băiatul începură să se legene din ce în ce mai tare. Fata se uită în jos, la picioare, acolo unde ajunsese apa izbită de zidul ce încastra în el balustrada. Băiatul păru a se gândi la ceva.

            -Iriana!

            -Ce-i? zise fata.

            -Ar fi trebuit să-ți arăt mai demult tabloul ăla. Eu zic că trebuie să fie al tău pentru totdeauna. Ți-ar plăcea, nu-i așa? Ți-ar aminti de ziua aceea.

            -Păi, na, cui nu i-ar plăcea? zise ea.

      Apoi, pe negândite, cu ochii spre cer, ca și cum ar fi ascultat o muzică celestă, pe care numai ea o putea pricepe, spuse:

            -Nu, Nikos, nu-l vreau!

      Băiatul ridică privirea.

            -Cum așa?!  Nu-l vrei? Dar nici nu l-ai văzut!

            -Dimpotrivă! Te-am zărit și eu atunci, la gura podului. Îmi atrăsese atenția zgomotul făcut de porumbei. Rămăsesei ca înlemnit. Am crezut că visez....

            -Da! A fost începutul vieții pentru mine. S-a rupt ceva înăuntrul meu, nu știu, parcă pentru toată viața. Și mă gândesc că ne așteaptă atâtea înainte... Dar de ce nu vrei să-l primești?

            -Fiindcă e prima ta amintire cu noi, Nikos! O parte din viața noastră e scrisă acolo. Dar uite, dacă vrei, mi-aș dori să termini tabloul ăsta nou și bineînțeles, l-aș pune pe un perete, deasupra pianului meu de acasă.

     Ceva mai târziu, puținii trecători puteau să observe doi tineri tăcuți stând aproape nemișcați, foarte aproape de cheu, rotindu-și doar  capetele, din când în când, spre dreapta și spre stânga, la cei care treceau. 

  

      Așa cum se întâmplă în cinematografie cu schimbările aparatelor cu lentile, focusate brusc pe alte obiecte pentru a surprinde imagini noi, câmpul meu vizual începu să se diminueze. Îmi era teamă că imaginea care mă fulgerase ceva mai înainte va dispărea pentru totdeauna și nu voiam să rămână agonizând undeva, în subconștient, în timp ce întunericul o va acoperi definitiv. M-am gândit că o parte din visul ăsta o să se desprindă pentru totdeauna din memorie și, cu toată stăruința de a-mi reaminti măcar frânturi din el, se va risipi așa cum venise. Să strig umbrelor să nu plece? Dar cine m-ar asculta? Pentru o clipă, am crezut că mă aflasem între somn și moarte. Ori, cum spun grecii: între Hypnos și Thanatos. Socrate (mi-a venit exemplul ăsta în minte) era perfect conștient de faptul că „misia” sa de a trezi oamenii la realitate era un semn venit de la zei, pentru că, de nu s-ar fi întâmplat asta, oamenii şi-ar fi petrecut viața dormind.

      Am făcut un nou efort și mi-am readus în fața ochilor tabloul văzut în salonul unde se găsea pianul Irianei. Vânzoleala păsărilor ce păreau a sfâșia cerul cu țipetele lor reveni. Acea imagine părea a-mi aminti de o alta. Pe cerul Greciei, câte păsări nu zburau sub soarele arzător! Dar nu toate le erau oamenilor piază bună sau rea, cum crezusem când mi se spuneau în copilărie basme de-ale noastre. Pesemne și eu eram unul dintre acei scriitori care, sperând să le distrugă lumea, vor să așeze în loc o altă lume, în care omul să poată deopotrivă dăinui, visa și contempla.

      Peste nici o lună, Nikos îi dădu din nou întâlnire fetei. Locul fusese stabilit la podul care despărțea lacul unde acostau bărcile pescărești de masivul stâncos al Mării Ionice. Băiatul adusese cu el și tabloul. Iriana îl privi îndelung. Combinații stranii de umbre și culori, neașteptate pentru un ochi deprins mai mult cu partituri muzicale ori cu note în diferite chei, îi reamintiră de acea zi, dar și de câteva crâmpeie din clipele pe care le trăise atunci la debarcader. Ar fi vrut să-l îmbrățișeze și să-l sărute, să-i arate că nu mai simțise lângă altcineva atâta bucurie. Privi în ochii lui Nikos, dar în afară de tristețe, nu descoperi altceva. Nu înțelegea defel. Se uită în jur și la capătul podului zări colțul drumului cotind către dreapta, acolo unde era cartierul din care venise băiatul. Un simțământ ciudat că n-are să-l mai vadă niciodată o sperie.

            -Nikos! Mi-l dai, ca și cum o faci pentru ultima dată. De ce ești trist?

            -Va trebui să plec de aici, Iriana. Mama e tot mai slăbită și bolnavă de la un timp, iar eu nu pot să câștig atâția bani, ca să ne întreținem. Cineva trebuie să fie mai tot timpul lângă ea, înțelegi?

            -Crede-mă, sunt în stare să-mi închipui toate suferințele tale de copil... O să treacă, ai să vezi!

            -Mi-e teamă... că n-o să ne mai întoarcem aici!

            -Unde vreţi să plecați, Nikos?

            -În Bitola, la bunica din partea mamei.

            -Și unde vine asta? se arătă îngrijorată fata.

            -În Macedonia. Pe bunica o cheamă Jovanka. Și ea e singură acolo.

            -Dar tatăl tău nu vă poate întreține?

        -Tata a murit când eram eu mic, Iriana. Nu mi-l amintesc. Mama s-a ferit mereu să-mi vorbească despre el. De câte ori încercam să aduc vorba de asta, vedeam cum se întrista tot mai mult şi mă lua în brațe, ca și cum cineva m-ar fi smuls de lângă ea.

            -Cum așa? Nici tu nu ai tată?... Credeam că doar eu, fiindcă am crescut de la doi ani, mai bine de încă vreo patru, la orfelinat. De fapt, nici pe mama nu am cunoscut-o. Mi se spunea că ar fi murit sub dărâmăturile unei case, atunci cu revolta populară înăbușită de armata lui Dimitrios Ioannidis, în 1973. Doamna care avea grijă de noi, la orfelinat, îmi spusese că femeia în brațele căreia mă găsiseră niște soldați nu ar fi fost mama mea. Ori numai voise să-mi dea o speranță? În anii aceia, am tot așteptat-o să vină. Dacă ar fi fost în viață, cred că ar fi venit, nu-i așa? La orfelinat ni se spuneau tot felul de povești despre părinții noștri.

            -Atunci înseamnă că nimic nu-i adevărat din tot ce ți s-a spus, așa-i?

            -Ce știu eu? Vreuna o fi, alta mai puțin... Sigur că sunt lucruri înspăimântătoare care ni s-au spus, dar pentru mine nu mai contează.

            -E adevărat! încuviință el.

      Ea râse. Părea că o face din toată inima, dar era ceva forțat. În timp ce-și vorbeau, Iriana se apropie de Nikos și-l luă în brațe, iar el o simți tremurând din tot corpul când îl  strânse de mijloc. Acolo sub pod, pentru prima oară, el îi simți sărutul cald pe frunte. Apoi ea se așeză jos, cu brațele adunându-și la piept genunchii, și începu să plângă. Peste câteva clipe, stăteau unul lângă celălalt și își strângeau mâinile. Tăceau amândoi.

      El rosti:

-Ei bine, eu plec! Și n-o să ne mai vedem! Cam asta e situația!

      Ea răspunse:

-Nu-i nimic! O să vin aici și o să-mi ascult sufletul plângând. Și am să repet în gând, până am să mă liniștesc: ai plecat, ai plecat, ai plecat! Înțelegi?

      Dar el nu avea cum să o audă. Era prins în mijlocul unui vălmășag de gânduri. Ea îl privea cu un zâmbet duios, ca şi cum s-ar fi uitat în ochii unui frate iubit, încercând să-i pătrundă în suflet cu privirea. El îi vorbea în gând: „Ea nu știe că nu poate fi încă iubire între noi. Că suntem din două lumi diferite și așa poate că ne-a fost scris: unul aici, celălalt plecat cât mai departe. Cum să-i spun că m-am simțit atât de bine lângă ea?”.

            -Ce ai? (se simțea emoția în întrebarea ei.)

         -Mă gândesc că toate astea vor fi lucruri moarte pentru mine, că nu voi mai avea niciun trecut...

      Iriana observase mai demult că Nikos începuse să se schimbe. Parcă se trezea într-o viață în care mai fusese și nu știa ce să facă. Simți doar cum trupul ei se înfioară de o altă atingere și lupta tot mai frenetic să-și învingă teama de a nu se sfârși prea repede ziua aceea.

      Glasul copilei se auzi după o lungă tăcere:

            -Dar de ce trebuie să pleci și tu?... Știa însă că pusese o întrebare fără rost și tăcu.

            -Ce să-i faci? Așa-i croită lumea! Pentru mama e o chestiune de viață și de moarte. Dacă ai fi cunoscut-o, poate ți-ai fi dat seama că arde mocnit o boală în ea. În toți anii ăștia am simțit că o roade ceva pe dinăuntru. Vedeam cum se stinge încet, ca o lumânare, dar nu era ființa care să-și descarce sufletul cuiva. Când o întrebam dacă o doare ceva, își ascundea fața în palme și ofta continuu. Mi-e ciudă că nu pot face mai mult de atât!

Privi cerul și simți că veni vremea despărțirii. Se posomorî.  Zise îndurerat:

            -S-a făcut târziu! Poate că nu suntem ursiți să fim împreună, Iriana! Destinul nostru nu se împlinește acum. Cine știe ce ne este hărăzit?

      Brusc, fruntea începu să-i lucească din cauza broboanelor de sudoare.

      Nici n-am băgat de seamă când se făcu dimineață și telefonul suna de zor. În cameră era sufocant de cald. M-am repezit spre fereastră și am întredeschis-o. Aerul dimineții îmi făcea bine. Am ridicat receptorul.

            -Alo, da?!...

      La celălalt capăt era Ahileas. Mă suna din Turcia.

            -Măi, Vlad, ce dormi așa de greu, domnule? De două minute sun încontinuu. Eram gata-gata să închid.

            -Bună, Ahileas! Da, am avut un somn greu. Tu, nu cumva... Ori ai de gând să te întorci?

            -Aș vrea eu, dar e mult de lucru aici! Suntem pe urmele lui Agamemnon, regele din Micene. A mai săpat și Schliemann aici; cum a săpat, a cercetat și fortificațiile de pe colinele de la Micene. Știi și tu: într-unul din mormintele excavate s-ar fi găsit masca mortuară a regelui Agamemnon, văzută și de tine în Muzeul de Arheologie de la Atena. Nu ne plac mormintele, iar timpul ne presează! Simt că vom da în curând și marea lovitură.

            -Știu! Întotdeauna ai fost furat de visele astea.

            -Poate că ai dreptate, dar cum nu se întâmplă minuni în fiecare zi, m-am obișnuit cu situaţia și privesc viața cu zâmbetul pe buze. Ce, vezi ceva rău în asta? Eu nu! Visez... aiurez... Poate că e o scornire a minţii mele, nu știu, dar cum ar fi dacă n-am crede în istoriile lui Homer? Lumea, lumea noastră, cu toate păcatele, nedreptățile și răutățile ei, e plină de mistere...

      L-am lăsat să mai spună câteva fraze despre căutările lor, fără să caut să-i răscolesc memoria cu întrebări inutile. I-am lăsat netulburat și mormântul regelui Agamemnon, cel plecat să-i dea lui Menelau (soţul Elenei) o mână de ajutor în războiul de zece ani din Troia. Nu voiam să-l rup din „Iliada” lui Homer, să-l aduc aici, la Micene, deşi aceasta era patria peste care fusese el cândva rege. Și într-o doară l-am întrebat:

            -Mașina ta, Fiat-Punto, din garaj, e ok?

            -Da... De ce întrebi? se miră el.

            -Pot s-o iau și eu? Vreau să ajung în Atena. Trebuie să mă deplasez ici și colo. Ce zici?

            -La Atena?! Ce să faci acolo?

            -Ei, închipuie-ți! În căutarea unei necunoscute, să zicem.

            -Și câte zile stai?

            -Două-trei zile, de fapt, depinde de ce voi afla despre ea.

            -Te-ai îndrăgostit!

            -Asta mai lipsea!...

            -Prietene! îl auzii râzând la celălalt capăt al firului. Ți-am mai spus: folosește-te de toate lucrurile din casă! Și vezi că actele și cheile sunt în sertarul de la bibliotecă! Are toate verificările făcute de mine înainte de a pleca.

            -Ahileas, prietene, mi s-a luat o piatră de pe inimă! Aveam mare nevoie de călătoria asta, o zi sau două, depinde...

            -Tu ai venit la plajă sau la plimbare? Glumesc, desigur! Dar sunt un pic confuz...

           -Să-ți zic o chestie! am ținut să-l lămuresc. Vreau să ajung la orfelinatul de unde doamna Oteea a înfiat-o pe Iriana.

            -Ia spune, ce dracu' mai e și asta? se miră el. Și pe bună dreptate se arăta mirat. Apoi: tu ai cunoscut deja familia Salikratis? (Iată că el folosea numele de familie al vecinilor săi!)

            -Mă interesează trecutul fetei...

            -Înțeleg că vrei să o faci pe detectivul.

            -?!...

            -Ei, nu te supăra, glumeam! Îți cam place de ea... Sau poate ai gânduri serioase cu fata!

            -Asta-i bună! am ripostat eu. Dar poate scriu ceva, știi, uneori mă cam plictisesc pe plajă de unul singur.

            -Aha! Păi de ce nu spui așa? De două-trei luni de când s-au mutat aici, nu știu ca domnișoara Iriana să fi ieșit din casă. Prietena mea a încercat să o atragă în grupul ei de prietene, dar n-a reușit. Mi s-a părut și mie ciudat că, la cei douăzeci și doi de ani ai ei, caută singurătatea. Și tot cam de atunci, de când au venit în Platamonas, l-am văzut pentru prima și ultima oară pe Nikos, prietenul, iubitul, ceva în sensul acesta, nu știu exact...

            -L-ai cunoscut pe Nikos?

            -Da, ce te miri așa? Am și vorbit câte ceva.

            -Ascultă, Ahileas! Nikos era macedonean?

            -Cred că da! Spunea ceva despre Bitola, un oraș din Macedonia. Plecase din Grecia împreună cu mama lui și revenise în Atena după vreo nouă ani. S-a dus cu o delegație de artiști sau un teatru unde se ocupa de decoruri, cam așa ceva, nu rețin exact. Bunica lui, Jovanka, locuia în cartierul Marko, pe strada Makedonska, undeva în apropierea unei mănăstiri... parcă Tarihi Ceșme. Mai multe nu știu. Nu era prea vorbăreț...

            -Mama sa mai trăiește? Știi ceva? Ai auzit asta de la el? (Un înger binevoitor mi-l adusese la telefon pe Ahileas, tocmai când aveam atâtea întrebări de pus.) Știi și de ce a plecat și nu s-a mai întors?...

            -Nu, prietene! mi-a tăiat scurt șirul întrebărilor. N-am stat prea mult de vorbă. Și de ce m-ar fi interesat viața lui?

            -Mulțumesc, Ahileas! Oricum am aflat atâtea... Și am schimbat vorba: mi-am amintit un vers al lui Homer despre Agamemnon. Zice așa: ”În cort a rămas Agamemnon/ Singur în sine, gândind la fapte ce n-aveau să fie:/ Şi-nchipuia că-ntr-o singură zi cuceri-va cetatea.”* Eu zic să-i dați bătaie și poate într-o zi veţi găsi locul unde își stabilise el cortul! Ceva urme trebuie să mai fie pe acolo...

La celălalt capăt al firului, Ahileas păru mai reținut:

           - Să vedem... Deocamdată am găsit doar niște rămășițe ale unei nave croite după toate detaliile întrezărite prin gravurile noastre antice, ceva, dacă nu mă înșel, asemănător cu acele corăbii ale lui Agamemnon, cel plecat să se războiască cu Troia. Printre altele, poate avem și ceva noroc. Să fie, zic și eu! Fără norocul care i-a fost hărăzit lui Homer, de a fi auzit de la aezi atâtea cântece și istorioare, ce ne-am fi făcut? Profeţia lui Apollo ar fi rămas un mister, dacă la un oarecare ospăţ, atenţia lui Agamemnon nu avea să cadă asupra lui Ahile şi a lui Ulisse, care o ţineau tot într-o sfadă. Primul, ți-amintești și tu, susţinea că prin vitejie se va cuceri Troia, cel de al doilea, că doar prin inteligenţă şi viclenie se va întâmpla lucrul acesta. Timpul i-a dat dreptate lui Ulisse. Chiar s-a uitat asta?

            -Tu știi mai bine! Și, o, da,  încă ceva! Pentru Atena mi-ar trebui pe cineva ca însoțitor. Să-mi poată fi de ajutor, să-mi traducă convorbirile... Ce zici, ce mă sfătuiești?

      Ahileas lăsă telefonul în suspans. Părea a se gândi un timp.

           -Am să vorbesc cu prietena mea la Centrul de Arheologie din Platamonas. Va găsi ea o soluție. O să o rog să te sune cel târziu mâine dimineață. Hai, baftă!

            -Baftă și vouă acolo, prietene!

            -Kalo dhromo! (drum bun) mi-a urat el.

            -Efharisto! (mulțumesc) i-am zis.

      La celălat capăt se auzit un clic scurt. Închisese.

      Acum, că aveam și mașina lui Ahileas la dispoziție, nu mă mai temeam că nu o să ajung la orfelinatul acela. Mai curând mă întrebam cum voi face să intru firesc în vorbă cu ei. Cu ce întrebare trebuia să încep, ca să mă înțeleagă niște necunoscuți? Sau, mai direct,  prin ce întâmplare venisem până acolo? O, cât mi-era de frică!...

*(Homer, Iliada, Cap. II, v. 34-36)

                                                                 (va urma)

Cronică de carte

Cântă cucu-n… Slobozia!

     

     Umorul este o armă puternică dar riscantă şi se spune despre epigramistul/fabulistul etc (creatorul de umor) neîndemânatic, că se poate răni singur. Parafrazându-l pe Nietzsche, am putea spune că cea mai bună armă împotriva unui epigramist/umorist este tot un epigramist/umorist. Sau, în cartea de față: Ananie Gagniuc (versus) Florentina Loredana Dalian. Cel de-al doilea autor a și avut ideea scrierii aestei cărți intitulată „De râsul cucilor” (apărută la ed. Ex Ponto – 2018), carte care s-a scris într-un lung duel epistolar și care a durat „8 luni și 5 zile, s-a născut, așadar, prematur, nici la 9, nici la 7, că doar din doi umoriști nu putea să iasă o treabă serioasă”. Și ce știm noi despre autorii acestui gen de literatură? Noi, adică niște cititori, iată, avertizați că mergând (în tren ori autobuz), tot citind din volum, furați de umorul lor, am putea cădea de pe un pod, sau să fim scoși dintr-un râu învolburat (cum cică s-a și întâmplat?!)  „Pesemne că umoriștii sunt așa, cam într-o dungă și nu-i bine să te pui cu ei, că ăia-s mai rău ca hoardele otomane”.

      O carte scrisă dintr-o coabitare literară („pe aliniamentul Constanța-Slobozia, între marele <<cantitativ>> Ananie Gagniuc și dulcineea <<ca poetă, ca umoristă și ca ființă și ca… ho!, gata cu laudele>> Florentina Loredana Dalian”, parcă scrisă sub impactul frazei: „că apare obsesiv cuvântul <<sex>>, e dovadă peremptorie că… nu a avut loc”, sau cum spune filozoful: cuget, deci exist, dar nu mai rezist! „Of, Of și iar Of!”, spunem și noi, cu râsul lor. Iar dintre multele faţete ale legăturii dintre râs, psihic şi corp, una pare cu deosebire importantă pentru omul de azi: cea a râsului ca mijloc de tămăduire. Proverbul care spune că râsul este cel mai bun medicament poate că exagerează un pic - nu în orice situaţie râsul este chiar leacul cel mai bun (ați citit avertismentul autorilor!)- dar, cu siguranţă, râsul poate fi adesea un mijloc terapeutic cu efecte nebănuit de puternice. Aici, comicul pendulează între două poluri (contrariate?), între doi „CUCi” nu puși ca în cântecul ăla, pe cântat” ci pe glume/pe bune, „cel mai bun” aflându-se la jumătatea aliniamentului C-ța-Slobozia (asta ca să facem parte dreaptă la amândoi) și în limitele măsurii și ale bunului simț. Cei doi autori stăpânesc bine comicul de situație (al inversării rolurilor de povestitor), dar și comicul de cuvinte, extrem de frecvent și nuanțat. Interesante sunt de asemenea transpunerile de ton și limbaj, de la solemn la familiar, de la real la ireal etc.

     Prin aceste epistole satirice, de la mare distanță, în special se dezaprobă: lăcomia, ipocrizia şi alcoolismul, dar braţele ei de caracatiţă literară s-au ramificat şi au acoperit şi alte domenii ale imoralităţii umane: necinstea, hoţia, prostia, parvenitismul, minciuna, curvia, nedreptatea, sănătatea, oamenii fără suflet etc… De exemplu, unor vânători de premii literare: „Ce-ți doresc eu ție, față căcănie: să ți se facă berile mici, să te oftici, să ai numai viespi în jur și să ne pupi…”. Iar celui care se dă specialist în făcutul cafelei după principiul termodinamicii, un sfat: „Își dai seama, dacă m-aș apuca să-nfășor și să fierb sarmale respectând principiile mecanicii și-ale termodinamicii, cât mi-ar lua?” Umorul e scos, uneori și din Sfânta Scriptură, nu numai din piatra seacă: „Și, final, la început Dumnezeu a creat lumea și s-a odihnit. Apoi a creat bărbatul și s-a odihnit. Apoi a creat femeia și, de-atunci… nimeni nu s-a mai odihnit, niciodată!” Ne distrăm și pe seama bețivilor care vin târziu de la bufet, acasă, pe furiș: {Când revin acasă, cu pantofii în mână, să n-o scol pe colega mea de apartament, aud în noapte  <șoapte> din dormitor: „Te omor! Cât e ceasul?” „E 10!”, rostesc, moment în care pendula bate o dată –Bang! „Cum, că pendula a bătut ora 1!” „Da, dar pe 0 nu-l poate bate!”}  Și unui gurmand i se aruncă săgeți umoristice: „Când e vorba de hrană, mâncare, mă ia cu leșin! Înjur și-i văd pe toți cei din jur în formă de cartofi prăjiți”. Până și în vis gurmandul A. Gagniuc, tot comic rămâne. Visase că fusese invitat la „dulcineea” din Slobozia și cum aceasta tocmai făcuse sarmale, a fost întrebat cum le preferă: reci sau așteaptă să le încălzească un pic? „Hai, încălzește-le, că avem tot timpul”. Se trecuse la șuetă, la... și deodată, lovind tăblia patului, s-a trezit din vis. Înciudat, de!: „Fir-ar să fie, nu puteam să le mănânc, așa reci, cum erau?”

    Uneori catrenul/împunsătura ironică, fiind un duel satirico-ironic între taberele adverse, s-a concretizat în poantă: <Dan și Dana s-au căsătorit. Din două vorbe, spuse la starea civilă, s-au luat: „Da!” și „Da!”. După căsătorie, „Da!”-urile au persistat. Da și el, da și ea...>  

                                  (sau)

                       „Zice-o fată durdulie

                         Nu-i bun juriul de nimic

                         Geaba-i mare Ananie

                         Dacă este Cucu mic...”

    „De râsul cucilor” este o carte relaxantă, dar și instructivă prin mostrele de limbaj epigramistic/aforistic etc.,  pe care le oferă. Ce mai găsim în această carte care te menține cu spiritul alert? Mai întâi, un ton optimist. Și apoi iluzia ironică <ex: „Pe caniculă sunt bune și femeile FRIGIDE(R)”>  Alteori, epigrama (când apare și ea, ici-colo) are un rictus amar „al hazului de necaz”. Concluzia? „Cucii nu mor ușor, cu umor!”

    Am lecturat și mai ales m-am binedispus și vă recomand: o carte de week-end, de întâmpinat călătorii cât mai plăcute, după amiezi petrecute în linişte, cu mijloacele terapeutice ale umorului sănătos.   

Cartea din bibliotecă

1.      Poveștile fantastice din Tărâmul Copilăriei 

  După trilogia numită „Fantastia”, o nouă carte de povești pentru cei mici, ilustrată, a autoarei Ramona Neculae Danciu, vine în întâmpinarea celor micuți: „Poveștile fantastice din Tărâmul Copilăriei” (Ed. Teocora, 2018). Spune autoarea: „Personal mi-e greu să cred că poveștile vor muri definitiv”. Dacă are cine să le scrie și va intra cu ele în sufletul și conștiința celor mici, lumea poveștilor va fi salvată. A pornit pe drumul scrisului pentru a invita copiii preșcolari, mici și mari, la o înțelegere a ceea ce numim magia copilăriei, pentru că într-o societate în care oamenii nu mai scriu povești lumea copilăriei e tristă și magia, cu adevărat, nu are la cine să vină. O face instruit și educativ, prin intermediul poveștilor închipuite dar și cu acele întâmpări prin care își propune să amplifice posibilitățile copilului de a intra în contact cu regulile, normele și rosturile lumii prin finaluri cu tâlc și morală. Grija și ardoarea cu care se apleacă asupra sufletelor celor mici iese în evidență prin ușurința și  acuratețea frazei scrise, prin firescul dialogului purtat între eroii povestirilor, prin observația autoarei dublată de sentimentul de iubire, înțelegere și morala pilduitoare. Cei mici, transmite autoarea, trebuie să știe că acolo unde nu-i magie, autoarea inventează o lume magică spre încântarea și bucuria lor. Astfel, cele 9 povestiri au ceva din magia poveștilor de odinioară, dar aici, simplitatea aparentă a poveștii se bazează pe folosirea informațiilor necesare percepției despre lumea necunoscută, încă, celor mici. Câteva: Mica vrăjitoare, Soarele și luna, Bostanul buclucaș, Andaluzia, sunt acele povești unde câștigul celor mici e singura speranță că tot ce a gândit autoarea se poate înfăptui în izbânda binelui. Pentru că atâta timp cât e povestea biruitoare în viața noastră, este și speranța un mare adevăr. Deoarece, spune ea: „Copiii au nevoie de povești pentru o creștere frumoasă!”.

2.      La margine de curcubeu

     Camelia Ardelean (din Deva) își scrie poezia cu acea plăcere de a trăi printre întrebări, fără a avea nevoie să capete răspunsuri. Lumea radicalizată de poetă este o lume ridicată până la condiția misterului și orice poem al ei este o stare a trăirilor, ca semnificație a bucuriei de a versifica în stil clasic, în rondel, sonet, ronset, pantum, schaltinienă, fabulă, parodie ori haiku, iar realizarea acestei perspective e ținta oricărui contact cu lumea de „dincoace” ori de „dincolo”. În volumul intitulat „La margine de curcubeu” (2018), se arată cititorului în cheia unui orizont cu suișuri și coborâșuri, dar împăcată cu tristeţele zilei care tocmai a trecut.

     De o sensibilitate lirică uneori incandescentă, ea face parte din categoria poeţilor care scrie o poezie anticonvenţională şi neo-suprarealistă la nivelul imaginarului, punând accente pe reconstituirea pseudo-epică a unor stări intime proiectate într-un tablou cotidian. În sonete, îi simțim parfumul din „floarea de gutui”, unde iubirile ei sub patimi „zdrobite”, ca un torent în cascadă, au „gustul amărui” al nenorocului: „Şi domolind silabe-n călimară,/Am cutezat, în vise albăstrui,/Să îmi agăţ iubirile în cui,/Ca pe-o ebóșă palidă, neclară./Când degustăm himerele în doi,/Precum o pâine coaptă-ncet pe vatră,/Sau înotăm prin lanuri de trifoi,/Sărind pe nenoroc, din piatră-n piatră...”. În „pantum”, povestea ei are tandrețea unei ființe hipersensibile în poezie: „Cade iarna peste vie,/Ca un voal de pânză gri;/Sub a nopţii draperie/Zboară gânduri în fâşii./.../ (Din tenebre s-a ivit/Şi în suflet îmi rescrie/Buzele ce le-am iubit.)/Cade iarna peste vie...” Savurând sonoritatea și cantabilitatea versurilor, cititorul nu știe ce poate admira mai întâi: sentimentul unei libertăți în a scrie despre tot ce se întâmplă în Edenul de dinaintea păcatului, sau e doar participant la dialogul cu natura a omului bântuit de resentimente. În poezia de iubire, poeta se simte răsfățată („regină într-o seară”), acolo unde „tropotesc visările în doi”.

3.      Rugă

   Rodica T. Soreanu nu este o poetă mistică, deși volumul ei intitulat „Rugă” (ed. PapiruS  Media, 2018) i-ar sugera cititorului că aceasta e calea către lumina lui Dumnezeu. Când cuvântul devine „suflet”, deasupra fiecărui gând arcuit ca o punte, spre cer, ruga ei vine din „durerea de a vedea/Lumina” și cuvintele acestui tăcut ritual nu fac decât să „tune în măruntaiele pământului”. Suntem înconjurați de tâlcuri și mituri, dar le ucidem din grabă și nepăsare ori ajungi să nu mai cauți decât valuri și ondulații în acest ocean al sorții. Rugă e ca un evantai „infinit de vieți secvențiale” care bat la poarta „pleoapei” ca în ferestre magice. Floarea, strigătul, pasărea, vântul, focul, apa, caii, lumina, piatra, îngerul, cerul, luna, pădurea etc., devin obsesii pentru poetă, ca niște simboluri în poezie. În uimirea celor care au îndrăzneala să-și arunce unele priviri fugare „la malul visării”, ea scrie poezie ca poeta desprinsă din „nesomnul florii”: „Suntem izvorâtori de ape fantastice/Pe care ca prin fum călătorim./Suntem slujitorii puterii numită dor/Dar și rod./Timid ancorăm uneori/La malul visării”.

    Ruga devine și o imensă cortină, așteptând să cadă peste „negurile nopții”, să-i arate scara cu care să urce cât mai sus și a trece de dincoace/dincolo, de a armoniza cu „lirism vindecător” spaima plutirii noastre pe pământ: „Strecoară Doamne, ale/Nopții neguri mai repede/Căci trupul meu acesta/Trecătorul ar rodi/Liniștea lui de fruct/Mă împresoară/Și nu mai știu a urca”. Până și „iubirea” e doar o iluzie târzie pe care, cu tristețe, o resimte inima: „E târziu să ucizi pasărea cântătoare/Ce ți-a robit inima/E târziu să mai crezi/Că n-o poți auzi”. Recompusă din fragmente cu valoare afectivă, viața poate deveni „o fântână fără trepte” în care se va turna visător viitorul, cu toate tristețile  unor „însingurări crescute din iubire”, de găsim un suflet captiv în viață, moarte, iubire, cunoaștere, etc.

    4.  „Rugăciuni din orașul cel orb” (Editgraph, 2017) a poetei Valeria Manta Tăicuțu, îi va prilejui cititorului un festin emisiv și un cadru iluminat de corale poetice, care amintesc de psalmii biblici, topindu-şi totodată înţelesurile adânci atât în forma sonetului, cât și în cea a versului alb. A scrie poezie religioasă de calitate constituie o provocare hermeneutică a codurilor de lectură, deloc lesnicioasă, mai mult sau mai puțin detectabilă unei temperaturi lirice obișnuite. Astfel de incantații lirico-biblice au foarte mult din inventivitatea imagistică a poeziei postmoderniste, iar a o mai aşeza şi în forma dificilă a sonetului presupune o experienţă îndelungată într-ale poeziei. Cartea poate fi decriptată asemenea unui tablou iluzoriu al depresiei-revoltate pentru poeta împinsă fără voie în lupta cu morile de vânt din oraș. În cazul sonetelor psalmice, poezia devine un „canticum” liric, în care rezonează imaginația pendulară între credință și tăgadă, cum că lumea va putea fi salvată, terapeutic, prin poezie. Mai mult de jumătate din poezia cărții la care facem referire este o poezie psalmică de dragoste și purificare îngerească: „întru suspin am ostenit și plânge/cămașa de pe mine, Preaînalte,/e pat de suferință orice noapte/și par pictate zorile cu sânge;/dinspre vrăjmaș vin des bârfeli și șoapte/și-n foc se schimbă tot ce mă atinge”. Orașul e acel teritoriu în care poeta deține și armura salvatoare: „și-atunci fac să tremure cuvintele într-o lesă,/le fac să tremure și ele devin corcituri sfrijite, cățele cu/burta lipită de șira spinării, năpârlite,/nu mai fac nici măcar căței otrăvitori de plumb./Doamne, am devenit mută, vreau să mă rog și nu pot...” Există o dualitate a rostirii, un déjà-vu/déjà-senti al unui „am uitat că trăiesc” mimat perfect, tocmai pentru a pune în contrast normalul și grotescul ori visele altor poeți „vorbitori, crescuți de oraș prin canale”.

   Volumul anunță neîndoielnic o schimbare în sensul găsirii timbrului propriu.                  

Necunoscuta (5)

5.

               

          -Vai, vai, vai! Doamne, ce zi, ce zi!... Am crezut că-mi producea mintea încă una din închipuirile acelea care nu-ți vin când ești treaz. Și totuși, o femeie își frângea mâinile, ghemuită într-un fotoliu la căpătâiul meu și se tânguia ceva mai puțin șoptit. Fusese doar ziua când trecuse glonțul pe lângă mine. Din fericire, realizam că eram eliberat de orice fel de abstracțiuni, iar observațiile pe care le făcusem cu o clipă înainte puteau fi la îndemâna oricui. Numai că atunci când le simți, când te dor, când le trăiești, lucrurile se schimbă la 180 de grade.

-Trage draperiile alea, puiule! am auzit-o pe doamna Oteea.

      Nu observasem, până când aceasta nu se adresase Irianei, că fusesem lăsat într-o zonă mai întunecoasă a camerei, iar umbra aceea căruntă din fotoliu era chiar a gazdei mele, așteptând în liniște la căpătâiul meu.

            -E bine așa?

      Vocea fetei nu mai avea nimic din îngrijorarea pe care i-o simțisem pe plajă. Reținusem doar o parte, nu însă și ce era mai important din ceea ce se petrecuse cu mine ceva mai înainte. Și asta tot încercam să-mi amintesc... Iriana era deja la spatele meu. Îmi puse o mână pe frunte, căutând să-mi verifice temperatura.

-E mai bine…, mai bine! îi mulțumi femeia.

    Am dat să mă ridic. O  mică durere se făcu simțită în zona coastelor și mă obligă să îmi las corpul să cadă pe perne. Doamna Oteea se și aplecase să mi le așeze cât mai comod la spate.

-Vă amintiți, nu-i așa, ce vi s-a întâmplat?       

           -E ceva de care… Da, doamnă! Sigur că îmi amintesc. Îmi pare rău că v-am făcut să vă îngrijorați pentru mine, dar acum trebuie să plec! Mă voi odihni și sigur îmi voi reveni. O să vedeți! Mâine nu mai am nimic!

      Am dus mâna intempestiv între coaste, pentru a cerceta dacă durerea de adineaori încă mai persista. Pupilele doamnei se dilatară, genele subțiri îi făcură privirea ceva mai caldă și zâmbetul îi reapăru pe chip, încât Irianei, ivită lângă umărul ei, nu reuși decât să-i smulgă un oftat ușor și să o facă să-și miște unul din brațe. Gestul nu-mi lăsă mai nimic de înțeles. Nu mai insistă. Reuși totuși să-mi arunce un zâmbet abia perceptibil, în timp ce cu o mână își îndepărta o șuviță de păr de pe obraz. Afară stăruia lumina aceea abia îngemănată dintre noapte și zi, asemănătoare cu mijitul zorilor, dar cred că era spre amurg.

- Dacă tot v-ați trezit, ce spuneți dacă aș cânta ceva la pian?  o auzii pe fată.

Glasul ei subțirel și gesturile leneșe ale mamei, făcute cu brațele, mă duseră cu gândul la deplasarea cu încetinitorul a unor umbre văzute prin bisericile noastre, în acele momente când cei care tocmai își terminau rugăciunea dinaintea icoanelor își întorceau capul ceva mai smerit spre cel ce urma să le ia locul. 

-Ah, dar e minunat! Tu, puiule, te-ai gândit bine! Crede-mă, te-aș fi rugat chiar eu!

      Iriana se entuziasmă. I se citea bucuria pe chip. Și de ce să mint, asta chiar mă miră foarte tare, deşi intenția fetei era firească. Am petrecut-o cu privirea până când se lăsă pe scaun în fața pianului. Cum o văzu așezată, doamna Oteea sări de la locul ei și se duse cu pași grăbiți lângă pian.

            - Iriana?!... zise ea.

            -?!           

            -Am dori să ne cânți ceva de Liszt! Ieri seară, când abia plecaseși din salon, Vlad Mateescu ne-a relatat o întâmplare cu renumitul compozitor. Ceva foarte drăguț, de pe vremea tinereții sale. Păcat că n-ai fost și tu de față, să fi ascultat și tu povestea aceea! Atât Iriana, cât și mama ei, înțeleseseră destul de bine că dacă tot voiau să înveselească atmosfera, trebuiau să mă atragă în discuția lor.

          -Păi să-l rugăm pe Vlad să ne-o mai spună o dată!    Amândouă femeile mă priviră insistent. Vedeam și eu că îmi cereau din priviri să încuviințez, printr-un gest firesc. Nu putea să treacă neobservat faptul că, dintr-odată, doamna Oteea devenise foarte deschisă cu fata ei. Unul din motive, cred, era și acela de a mă înveseli cumva, deschizând unul dintre subiectele din seara trecută, pentru a destinde un pic atmosfera din salon.

           -Prefer să o spuneți chiar dumneavoastră! am rugat-o eu pe grijulia doamnă. Mi-ar face plăcere să ascultăm împreună interpretarea acelei povestiri. Și pe de altă parte, chiar mă tem că voi face unele pauze nedorite (arătai cu mâna spre coasta din partea dreaptă) și tot farmecul întâmplării aceleia se va irosi. Cred că și domnișoara Iriana este de acord cu mine...

Doamna Oteea încercă să protesteze, dar fata îi puse o mână pe braț:

           -Nu-i nimic! Dacă domnul Vlad ne-a amăgit aseară cu povestea scriitorului purtat de înger prin grădinile iadului... Mi-e ciudă pe Mazuriss că n-a vrut să ne spună înțelesul anecdotei, dar tu, mamă, n-ai să mă lași să aștept, nu-i așa? insistă ea.

În tot cazul, gheața fusese spartă și se putea vorbi acum despre acea povestire cu Liszt. Pe de o parte, împrejurarea aceasta îmi scoase la iveală dorința arzătoare pe care mama Irianei o nutrea pentru a-și vedea fata trezită la realitate, pe de altă parte, mi-a atras atenția interesul fetei de a asculta istorioara despre renumitul muzician, dar și graba cu care doamna parcă-și dorea să împărtăşească tabloul acelei povestiri.

-Ca și muzica din noaptea aceea de demult, istorioara lui Vlad a ajuns în sufletele noastre. Ei bine, puiule, ascultă și tu! Vlad spunea că în anul acela era o iarnă rece, cu ninsori învolburate, de rătăceai lesne căile cunoscute. Într-o astfel de noapte, Franz Liszt şi câţiva prieteni rătăciră drumul, iar caii le purtară săniile înspre marginile Imperiului. Mult după miezul nopţii, alaiul cu acei rătăciţi ai sorţii ajunse într-un sat din Ardeal, undeva la granița cu Ungaria. La prima casă, mai acătării, au descins a bate cu putere în porţile mari, ca să ceară găzduire. Într-un târziu, acestea li s-au deschis şi, după ce gazdei i s-a adus la ureche povestea rătăcirii lor, ciudaţii musafiri au fost conduşi în salonul de oaspeţi. Atât cei care-l însoţeau în acea escapadă pe muzician, cât şi Liszt însuşi, nu şi-au dezvăluit identitatea. În timp ce prietenii săi îşi dezmorţeau siluetele îngheţate lângă şemineu, Liszt s-a îndreptat spre un colţ al salonului, unde trona un pian ce făcea notă distinctă în decorul acelui mobilier de epocă și a cerut permisiunea gazdei de a le cânta ceva. A urmat o uvertură improvizată de „necunoscutul” picat la acea oră târzie, la care gazda a asistat neclintită, dar și nedumerită. Nu înțelegea de unde veneau acele sunete misterioase, scoase de un pian care nu mai fusese acordat de pe vremea când fiică-sa tocmai apucase a lua drumul școlilor mari de muzică într-unul din orașele aflate în centrul Transilvaniei. După aplauzele meritate ale celor de față, gospodina s-a dus spre bărbatul care mulţumea enigmatic pentru aplauze şi i-a spus: „Știi, tinere, nu cânţi rău! Ai face ceva audienţă dacă ai studia la o școală din domeniul muzicii!” Petrecăreții care-l însoțeau în acea noapte pe marele Liszt au făcut mare haz pe chestia asta și au aplaudat-o îndelung pe venerabila lor gazdă, spre marea ei surprindere, aceasta acceptându-le frenezia și entuziasmul, cu toate că erau ceva exagerat pentru ea...

     Iriana se arătă foarte încântată. Deși ochii nu pot vedea sufletul cuiva, totuși nu aveam cum să nu observ că bucuria era vizibilă pe chipul fetei.

           -Credeam... credeam că domnul Vlad știe doar istorii de temut, dar asta chiar m-a bucurat mult!

            -Mulțumesc! am spus din toată inima.

            -Voi, scriitorii, parcă ați deține o lume de basm! Cum faceți? se arătă Iriana curioasă.

          -Nici unul dintre noi nu se gândește la asta! De pildă, azi scrii ceva, iar la sfârșitul zilei apare nemulțumirea. Și mâine o iei de la capăt. Pur și simplu ne hrănim și noi sufletul cu ceea ce lăsăm celorlalți în scris, eu așa cred!

            -Bine... bine! Dar ce legătură cu sufletul ar putea să aibă nemulțumirea celui care scrie?

           -Să nu uităm vorbele lui Hristos: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”! Și minunile din basme se petrec tot în împărăția de care vorbește basmul.

            -Mai exact?...

            -Să luăm un exemplu chiar de aici! (Mi-am aruncat ochii asupra pereților. Erau și acolo câteva tablouri.) Dintre toate picturile, doar pe cele la care au insistat mai în detaliu ochii pictorului sau care au în ele o istorioară anume, le-ați pus pe pereți. Celelalte, unde el, pictorul, și-a expus sufletul, nu sunt aici. Le-ați ferit de ochii lumii. Cu toate că, dacă le-ați fi arătat, ar fi fost cu siguranţă apreciate și de alții. Fiind mult mai dragi sufletului, pe acelea le țineți, probabil (mă gândeam la portretele lui Nikos, despre care știam, de la Mazuriss, că Iriana le ținea în camera ei), departe de ochii lumii. Și cred că e firesc: ce n-am face ca să nu-i pierdem pe cei dragi şi să-i ținem cât mai aproape de ochii noștri? Nu e nevoie ca un scriitor să explice ori să răspundă acestor întrebări. Cel care vrea să afle câte ceva, va trebui să-și răspundă singur la unele dintre ele sau măcar să intuiască niște răspunsuri corecte, citind o operă ori privind un tablou. Chiar dacă am pune pe acelaşi raft bustul lui Michelangelo cu cel al lui Nero, nu înseamnă că amândoi sunt predestinaţi de zei, în mod egal, să ajungă la cer. Şi o simplă îndoială e de ajuns, pentru ca părerea ta asupra lumii să nu ţi se mai pară eternă. Dar destinul trebuie să aducă și clipa asta în viața fiecăruia. Mâna scriitorului e și pentru a te pregăti să desfaci acel nod al destinului. „Gândirea nu se înalță decât la cei care pot iubi și nu urî”, spunea cineva. Dacă și Alexandru cel Mare avea în dreapta sa un Platon sau pe oricare alt înțelept și nu sabia, poate soarta sa era alta.

      Iriana se ridică de pe scaunul aflat în fața pianului și mulţumi printr-o înclinare uşoară pe piciorul adus la spate. Se aşeză în faţa clapelor şi închise ochii (primul gest pe care îl făcea înainte de a-şi lăsa mâinile pe pian), apoi îi deschise și, în tăcere, căută printre filele caietului melodia pe care urma să o atace cu voluptate. Ascultam muzica și în faţă îmi răsări plaja imensă, goală, cu ţărmul arcuit, scăldat de limbile şerpuitoare ale apelor. Cântecul şoptit al melodiei îmi năvăli în urechi, încât îmi auzii bătăile inimii, ca și pe plaja aceea goală, unde doi ochi mari și negri încremeniseră când ghiciseră al cui era trupul celui prăbușit printre scoici și meduze moarte. Mă fascinau degetele acelei copile ce mângâia clapele, iar muzica picură cristalină în salon. Părea că un spiriduş fără astâmpăr sărea într-un picior, apoi se muta pe celălat și dănţuia. Dănţuia şi îi uimea pe toţi cei de faţă cât de straşnic îşi arcuia el trupul şi-şi plimba spiritul, de colo până colo, prin încăpere. Uneori muzica se liniştea, ca o barcă găsindu-şi tangajul pe ape, după care iar stârnea atâta freamăt în jur, încât credeai că un stol de porumbei se jucau de-a prinselea prin aer...

      „Porumbei?” O da, cum de uitasem de ei! Doar din cauza lor pusesem piciorul greșit pe dâmbul acela. Dinspre fereastră venea un zgomot: cioc-cioc, câteva bătăi, apoi foşnet de aripi. Era o mică pasăre căţărată pe pervazul ferestrei de la salon, mişcându-se agitată în jurul cozii, iar ghearele şi ciocul, în contact cu geamul, scoteau acele sunete care mă duseră cu gândul la cei doi hulubi speriați, înainte de căderea mea pe plajă. Privind înspre micuţa pasăre agitată, Iriana zâmbi fericită. Plutea cu muzica ei într-un vis îndepărtat.

      Depozitul de cărbuni era o clădire lungă și dreptunghiulară. Nikos știa că între orele 11 şi 12, paznicul din baraca aflată la poarta depozitului, de obicei, lipsea. Nikos și Chiril aveau cunoştinţă că prin spatele depozitului, gardul de scânduri putea fi escaladat cu ușurință de niște draci de copii ca ei. Două dintre ziduri aveau ferestre mici, pătrate, prin care niște trupuri firave ca ale lor se puteau strecura înăuntru, fără prea mult efort. Nikos mai încercase asta și-n alte dăți, mai ales prin fereastra din capătul zidului din dreapta, unde se afla un burlan de tablă, solid. Aflaţi înăuntrul clădirii, copiii se puteau strecura printre haldele de cărbuni și odată ajunși la scara de lemn care urca pe o platformă, se găseau în locul de unde se puteau împinge cele două uși ale chepengului din tavan și intra în podul depozitului. Aici își aveau sălaș porumbeii de prin împrejurimile cartierului. Podul era foarte mare, părea un fel de hrubă nesfârșită.  Păsările își aveau cuiburile prin locurile întunecoase, acolo unde acoperișul se fixa cu bârne groase de lemn pentru prinderea căpriorilor ce susțineau acoperișul de-a lungul zidurilor. Pe măsură ce înaintau, pipăind de-a bușilea printre obiectele bizare aruncate la gura podului, norul de praf se ridica în urma lor, în fuioare subțiri, către luminatoarele în formă de solzi de pește de pe acoperiș. Din întuneric, Nikos îl auzi în spatele său pe Chiril:

-Nikos, mai avem mult?

            -Nu, ce vrei?

            -Auzi, Nikos? Ne umplem sânul cu porumbei și eu zic să plecăm cât mai repede.

            -În regulă! Dar ți-am zis de la început că nu trebuie să vorbești tare!

     Chiril îi aruncă o privire încruntată și își lăsă capul în piept.

            -Am uitat, Nikos! Am vrut să te aud, doar. Mi-ai spus că nu există spirite care să locuiască sute de ani în pod. Mi-ai spus, nu-i așa?

            -Ți-am spus, Chiril! Știi că nu trebuie să scoți o vorbă!

            -Am uitat, Nikos!

            -Acum trebuie să fim atenți, să nu facem o prostie! N-avem prea mult timp, știi, nu?

            -Așa-i! Da' mergi mai încet, să nu cumva să dăm cu capul în ceva!

            -Nu te teme! Ia-te după mine, doar am mai fost pe aici!

Nikos se întoarse spre Chiril și-i făcu un semn ștrengărește din ochi. Zâmbi cu gândul la naivitatea prietenului său de joacă. Chiril îi zâmbi și el. Apoi privirea îi alunecă spre cotloanele podului, unde se simțea freamătul porumbeilor stârniți din cuiburi – iar Nikos încă zâmbea fericit, cu gândul la păsările pe care le și simțea zvârcolindu-se prin sânul cămeșilor. Căutând prin cuibare, copiii îşi vârâră în sân câțiva pui mai mărișori. Nikos prinse de-o aripă un porumbel bătrân, dar acesta i se smulse din mână și zbură afară, prin portița deschisă în peretele lateral. Mâna sa întinsă  nu-l ajunse în zbor, ci îi alunecă pe genunchi, sprijinindu-se în ușița care se deschise larg în afara acestui perete. Zări curtea depozitului, un mic gang și dincolo de gardul de scânduri, o clădire cu ferestre mari, prin care lumina zilei trecea cu ușurință într-un salon cu câteva persoane. Printr-o fereastră deschisă răzbătea, până la gura podului unde se afla Nikos, o melodie cântată de cineva la un pian pentru începători. Zgomotul porumbelului scăpat afară atrase atenția copilei de la pian. Nikos zări doi ochi arzători scânteind prin geamul ferestrei, care îl săgetară cu o căutătură ciudată. Privi mai atent, să-și întipărească în memorie cui aparțineau acei ochi mari şi negri, dar nu le găsi asemănare cu ai vreunei fete din cartierul lor.

            -Nikos? îl auzi în spatele său pe Chiril.       

            -Ce vrei?

            -Fugi de-acolo! Dacă te vede cineva?

            -Și ce-i?...

            -Păi dăm de dracu', n-ai spus tot tu? Nu vreau să dăm de bucluc!

            -Nu-ți face tu grijă! Mă descurc eu! Dar l-am scăpat pe ăla mare, unul porumbac.

            -Dă-l încolo! Eu zic să mergem! Ne ajung ăștia.

            -Mergem, Chiril. Hai, ia-o înapoi!

Nikos se întinse și trase de portița podului, așa cum fusese înainte. Se luă după Chiril. Îl auzi întrebând:

            -Ai văzut-o?

            -Ce tot vorbești acolo?

            -Pe fata aia... Ai văzut-o?

            -Ce te roade? Hai, spune clar!

            -Am vrut să știi că nu mă bag... După scurt timp: Așa-i că  era frumoasă, Nikos?

            -Îhî!

     Și Nikos respiră adânc.

     Un neastâmpăr neobișnuit începu să o stăpânească pe Iriana, cu cât se apropia de finalul melodiei. Visase tot timpul cât cântase și acum parcă se trezea. Era un pic uimită că mă descoperise, simțindu-mă ca și când nu mi s-ar fi întâmplat nimic și chiar mai mult, găsise puterea să îmi alunge gândurile negre cu ajutorul pianului. Dar nu putea să nu fie uimită că visase ceva ireal pe muzica aceea... Plauzibilă rămânea doar întâmplarea din dimineața acelei zile, la care pesemne nu înceta să se gândească. Încă mai plutea în salon ambianța cauzată de partitură. „Parcă ar fi fost prizonieră între pereţii ăştia şi ar fi dorit să fugă... Să fugă undeva, unde să nu o mai găsească nimeni”.

      Și m-am mirat: na, ce gânduri îmi veneau și mie! Simțise că mă uitam mult prea insistent la profilul ei, ca și cum mă uitam prin ea ori încercam să caut ceva dincolo de ea. Statuile, tablourile, care dănţuiseră şi ele şi plutiseră prin salon, deveniră nemişcate, ca la început. Ridicându-se uşor, Iriana se înclină spre mama ei.

      Îmi ziceam: „Și când te gândești, poate n-am să știu nimic din viața ta, din trecutul tău! Nu, acum în niciun caz nu va trebui să te las să pleci în camera ta! O, Doamne! Și nu-mi vine nimic în cap, o frază, ceva, cu care s-o rețin lângă mine”.

      Ea se gândea: „Dacă mai rămân, presupun că va încerca să mă acopere cu întrebări, să-i spun totul și să-mi trădez sufletul, ca pe urmă să mă trateze cu mila lui… Trebuie să fie ceva la mijloc, cu insistența privirilor ce mi le tot aruncă! Ori crede că pot fi eroina cu care să se joace în povestirile sale? Asta nu!”

       Schiță un mic zâmbet și, în timp ce băteam din palme încântat, știam că avea să urce grăbită în camera ei. M-am ridicat de pe divan și i-am strâns mâna, în semn de recunoștință, gazdei mele. Doamna Oteea avea fața gravă și întunecată.

-Ești sigur că poți merge și singur? mă întrebă e cu o tresărire a sprâncenelor.

           -Nu mă simt prea bine, mi-e capul greu, desigur, dar de mers până la mine acasă nu cred că-mi va lua prea mult efort! Vă mulțumesc pentru ajutorul dat, doamnă Oteea!

      În prag, ca și cum mi-aș fi adus aminte de ceva ce parcă uitasem, i-am adresat o întrebare:

           -Aș vrea să scriu un eseu despre un talisman... Unul identic cu cel din cutia cu amintiri a Irianei. Asta, cred eu, mi-ar aduce liniștea de dinainte de întâmplarea de azi. Însă, știți, noi scriitorii, deh, cu metehnele noastre... Mi-ar prinde bine să am în față, când mă voi apuca de scris, talismanul cu jumătatea aceea de drahmă. Mi-a venit în minte ceva legat de taina unui talisman încropit într-o casă bântuită, într-o poveste din trecutul unei familii mult încercate de destin. Poate legat de cealaltă jumătate care lipsește, ceva în sensul acesta... Credeți că mi-l puteți împrumuta pentru o zi? Doar atâta vreme cât voi scrie eseul acela, apoi vi-l înapoiez. Ce spuneți?

            -Chiar crezi în lucrurile astea?

           -Noi, scriitorii, credem și încercăm să le tălmăcim într-o  viziune alegorică. Ca și cum aș vedea toate astea într-un tablou oarecare din Sfânta Scriptură. Nu zicea Ioan: „Ferice de cel ce păzește cuvintele proorociei din cartea aceasta… Căci vremea este aproape”?

            -Mă bucură foarte mult că ești un om credincios! rosti doamna Oteea cu sinceritate. Cine știe? Poate îți vom citi și noi povestea. Și cu toate că nu pot să dezleg misterul cererii dumitale, un fapt rămâne cert, dictat de rațiunea dumitale și dorința de a scrie. Nu mă îndoiesc că ai și anumite calități sufletești și trebuie să fie la mijloc un motiv temeinic! Ceea ce mi-ai spus acum îmi întărește convingerea că plănuiești dumneata ceva. (Mi-era teamă de un refuz și am săltat neputincios din umeri. A înțeles că eram dezamăgit.) Desigur, desigur!… Dar să nu știe Iriana că ți l-am împrumutat! Nici nu s-ar putea să fie altfel, nu?  

      Am asigurat-o că nu voi ieși din vorbele dumneaei. Pentru asta, mi-am unit degetele, pecete, peste buze. Se grăbi în casă, apoi îmi puse în palme talismanul.

                                                    (va urma)

Cartea de poezie...

Când paradisul coboară pe pământ

Parcă vrând a da vuiet în cetatea Devei, poeta Camelia Ardelean scrie pătimaş, încercând cu pana sub stele poezia, cu plăcerea de a trăi printre întrebări și bucuria pe care ți-o poate da diversitatea genurilor poetice ce o modelează, fără a avea nevoie să capete răspunsuri, fiindcă șansa stă în admirația de a ridica „stânca lui Sisif” (cuvântul) până la sufletul cititorului. Lumea radicalizată de poetă este o lume înălţată până la condiția misterului și orice poem al ei este o stare a trăirilor, ca semnificație a bucuriei de a versifica în stil clasic, în rondel, sonet, ronset, pantúm, schaltinienă, fabulă, parodie ori haiku, iar realizarea acestei perspective e ținta oricărui contact cu lumea de dincoace ori de dincolo.

În volumul intitulat La margine de curcubeu (Editura Armonii Culturale,2018), Camelia Ardelean se arată cititorului ca o poetă a bucuriilor pasagere, rămasă în cheia unui orizont cu suișuri și coborâșuri, dar împăcată cu tristeţile zilei care tocmai a trecut prin viața ei. Natura cvasipesimistă a poeziei (din cap. IV – Vers clasic), cu suflu puternic pentru accentul liric al acesteia, macină fiinţa poetei capabile de un „optimism” interior ascuns, dar pornit să înfrunte această imagine dezolantă a unei perspective de „anotimpuri în infern”, reinventat în rondeluri, sonete ori ronset  (vezi cap. I). 

În rondel o regăsim alături de simbolul curcubeului (acea coloană de lumină), unde „îngerii se-nclină”, trăind bucuria unui orizont nou în poezie. Alteori, printre „florile de tei” risipite peste „jurămintele din gară”, caută să ne poarte „în lumea pașilor de lut,/ pe ulițe de timp uitate”, dar pavate cu iluzii. Astfel, Rondelul patimilor noastre ne aduce la picioare „zăpada patimilor”, pentru că, gândind și simțind antropomorfic, natura e de căutat ca antidot al singurătății: „Plimbăm cuvinte printre astre,/ De întuneric mai săraci –/ Zăpada patimilor noastre,/ Căzând febril pe-un câmp de maci.// Hoinari prin suflete albastre,/ Ai curcubeielor cârmaci,/ În slove-ntinse pe araci,/ Unim simţirile, sihastre.// Zăpada patimilor noastre...”.

De departe o poetă feministă de o sensibilitate lirică uneori incandescentă, Camelia Ardelean face parte din categoria poeţilor care scriu o poezie anticonvenţională şi neo-suprarealistă la nivelul imaginarului, punând accente pe reconstituirea pseudo-epică a unor stări intime proiectate într-un tablou cotidian.

În sonete, îi simțim parfumul din „floarea de gutui” (vezi sonetul Sub scânteierea florii de gutui), unde iubirile ei sub patimi „zdrobite”, ca un torent în cascadă, au „gustul amărui” al nenorocului: „Şi domolind silabe-n călimară,/ Am cutezat, în vise albăstrui,/ Să îmi agăţ iubirile în cui,/ Ca pe-o ebóșă palidă, neclară.// Când degustăm himerele în doi,/ Precum o pâine coaptă-ncet pe vatră,/ Sau înotăm prin lanuri de trifoi,/ Sărind pe nenoroc, din piatră-n piatră...”.  

Când atacă genul pantúm, povestea ei are tandrețea unei aristocrate hipersensibile în poezie: „Cade iarna peste vie,/ Ca un voal de pânză gri;/ Sub a nopţii draperie/ Zboară gânduri în fâşii./...// (Din tenebre s-a ivit/  Şi în suflet îmi rescrie/ Buzele ce le-am iubit.)/ Cade iarna peste vie...” (Cade iarna...).

Ronsetul aduce, în cazul autoarei Camelia Ardelean, un alt simbol al purei mijlociri a elementului natură în universul a tot ce e omenesc. E un fel de a spune că, odată cu revigorarea naturii (pădurea trezită la viață: „Natura, toropită, iarăşi cască”), are loc (și) o reintrare umană în scenă, chiar și personalizată, a „amurgului” din jilțul de aur, „cu zarea și poemele în spate”, asemenea unui rege pământean: „Râvnind în taină doruri a-nţelege,/ Din nopţi târzii, al verilor confrate/ Îşi plimbă trena cu seninătate;/ Deasupra unui deal se reculege.” (Coboară-amurgul...).

Pornind de aici, eroticul e înălțat la rangul idealității. Poeta e pregătită să viseze, în fața acestei lumi misterioase și să devină melancolică dinaintea ei, pendulând între povestea de dragoste dintre „un el și o ea” (sub lună „la debarcader”) și peisajul obișnuit al toamnei ca anotimp: „Pe chipul tău e-o lume de mister,/ Un albatros îţi tremură sub gene;/ Când mă cuprinzi cu braţele, alene,/ Desprinse din sinapse, toamne pier” (Pe chipul tău...).

         În fabule (cap. II), aflată mai mereu în mijlocul evenimentelor din lumea celor care nu cuvântă, preferând voluptatea vizuală și senzorialul, autoarea notează și trăiește din plin toate aceste „mici delicii” oferite de personajele sale, la tot pasul. Imagistica discursului său liric (subtil ironic uneori) are, pe alocuri, o cruzime specifică, expresionistă, onirică. Iepurașul și bufnița e povestea unui iepuraș mult prea încrezător (dacă nu credul) în „ajutorul” unei vecine „de scorbură” (bufnița), iar pățania lui devine morala fabulei („Prietena” îl dirijă/ Direct în cuhnia-i bogată,/ Ţintind o pungă de salată,/ Apoi, grăbită-l devoră). Cu o notă distinctă a concretului, autoarea are umor, frământări de iscoditor al vieții cotidiene și chiar se simte teleportată în lumea necuvântătoarelor. De amintit, aici: Pupăza și vulpea; Libelula și bâtlanul; Furnica și cocoșul.

Cu genul haikuului (cap. III), sentimentele poetice sunt exprimate în acea „iluminare instantanee” a unui spațiu metafizic personalizat: „pe fața mamei –/ cârduri de nori cenușii/ așternând culcuș” (haiku II).

Cu Vers(ul) clasic (cap. IV), cititorul este atras într-o călătorie lirică. Savurând sonoritatea și cantabilitatea versurilor, cititorul nu știe ce poate admira mai întâi: sentimentul unei libertăți în a scrie despre tot ce se întâmplă în Edenul de dinaintea păcatului sau e doar participant la dialogul cu natura și omul bântuit de resentimente.

În poemul Trec nopțile-n convoaie, o găsim luându-și în pumni destinul sub „fâșiile de gânduri împunse de tristețe”. Alteori, doar „cu visele pe umeri” (din pânza înstelată), împletește poeme celui drag (vezi Ești luna mea). Forma sa lirică o întâlnim şi la poeții contemporani, în poeziile lor de dragoste, poezii formate prin două câte două versuri încrucișate, rimate.

În poemul De ce să fiu o lacrimă…, ne vorbește voalat despre damnarea poetului într-o lume fără fard, fără speranţe: „De ce să fiu o lacrimă ce ţipă/ În buzunarul vântului hoinar,/ Când pot să prind azurul de-o aripă/ Şi să-l dezbrac de crudul avatar?/ De ce să fiu o frunză care doare/ În legănarea-i ternă spre pământ,/ Când din ferigă pot să ţes culoare/ Şi s-o aştern pe mustul din cuvânt?” etc.

Rătăcind în lumea dezamăgirilor, a spaimelor şi angoaselor de tot felul, simțim cum excelează în retragere interiorizată printr-o notă dominant pesimistă: „Îmi ţin în palme inima, o frunză/ Desprinsă din copacul care sunt,/ Pictez pe ea nervuri, ca pe o pânză –/ Simţiri adânci cu freamătul cărunt” (vezi: Îmi țin în palmă versurile...), cum, de altfel, în poemul Dezbrăcați de suflet deplânge destinul celor îmbrăcați în „cămașa de iluzii roase”.

Dar odată ce se dedică poemelor de iubire, revărsate în mirajul unui univers solar, poeta se simte răsfățată și făcută „regină într-o seară”, acolo unde „tropotesc visările în doi” și paradisul se coboară pe pământ atunci când „povești din carul nopții toarnă” (ca în poemul  Când poveşti din carul nopţii toarnă).

Dacă ceva i se poate reproșa autoarei acestui volum, poate e doar pasiunea excesivă pentru o anumită tehnică de construcție a versurilor ce încorporează, uneori, cuvinte atât de ezoterice. Dar, putem noi, oare, a răspunde, privind „prin cioburi de oglindă strivite în pupile”, la întrebarea ce presupune un dans de umbre ce constituie o lume? Cine poate avea toate cheile de la acest anevoios și încâlcit vis al omenirii, fără să le încurce? Fie și numai gândindu-ne la aceasta, câtă fericire există în a visa, ce libertate a rostirii, cât spațiu se poate da poeziei când călătorești, odată cu poezia Cameliei Ardelean! Cititorul chiar va simți fizic prezența poeziei și, o da, ce să mai spunem de plăcerea lecturii!...

                                               FLV