Enigmatica Ema (cap. 3)

Cap. 3 - „Răsărit de soare pe baltă”

       Timp de doi ani, care au urmat după acea întâlnire, Victor Sidȯriu mai venise în orăşelul de provincie de la munte, dar oricât își dorea să revadă chipul celor două surori Crângaşu, acest lucru nu s-a petrecut. Cândva chiar întrebase un referent al bibliotecii, iar acesta clipi nedumerit din ochi, spunând că nici el nu le mai văzuse pe la manifestări literare. „Or fi și acum în Italia...” gândi Victor şi renunţă să mai întrebe și pe alţii. Odată cu plecarea celor două surori, fu încredinţat că atâta îi fusese și prietenia, şi credinţa ce le nutrise în prezenţa lor. De dragul acestui oraş mai venise şi cu alte ocazii, dar fără ele era ca şi cum ar fi pătruns pe un teritoriu vrăjmaş, gata pregătit să tragă spada și să se apere de multe alte primejdii.

       Mergea uneori în Crâng, sperând că le va întâlni plimbându-se pe alei, ca în acea zi când o întâmpinase pe Ema venind spre capătul de ieșire. Se purtase ca un puști oarecare în prezența Emei. „Nebun și atâta tot...” îşi zicea. Că dacă era să se gândească bine, ce înseamnă adevărata nebunie? Parcă s-ar fi simțit în pielea lui Polonius, din piesa lui Shakespeare, cel care voia să-şi scoată fiica în calea lui Hamlet, iar el, ascuns după perdea, să-i încerce nebunia și să-i spună în față: „A luat-o razna, a luat-o razna!”

       E drept că la tinerețe suferise și el multe chinuri ale dragostei, dar nici unul asemănătoare cu ăsta. Luni în șir se străduise să rezolve această poveste ivită în urmă cu doi ani. Fusese dragoste la prima vedere? Dar nu izbutea să-și răspundă niciodată și dimineața o lua de la capăt. Taina acelor întâmplări îi intrase în suflet și mai că nu făcea parte din ființa lui, de nu și-o putea smulge din inimă.

       Apoi, cu trecerea zilelor, a lunilor și chiar a anilor, începu să uite. Se consola că vremea lui a trecut și are o sumedenie de lucruri de făcut, decât să se gândească la Ema, ca la o himeră. După acea poveste de dragoste cu femeia din viața lui, la treizeci și ceva de ani, Victor Sidoriu se închisese ca o cârtiță între cei patru pereți ai locuinței sale, printre cărțile care nu mai încăpeau în biblioteca sa și stăteau împachetate în saci prin debarale, ori în vraf, una peste alta prin colţurile locuinţei, ajungând uneori și până aproape de tavan. Toate gândurile și sentimentele sale și le risipea în manuscrise.

       Când își ridica mâna de pe foile pe care scria și-și ațintea ochii în tavan, fantoma Emei îi revenea din nou în minte și izbucnea ca duhul regelui pe terasa castelului de la Elsinore: „Cumplit! Cumplit! Cumplit din cale-afară!”. Îl scoase dintre cei patru pereți o telegramă sosită din zona Prahovei. Un vechi amic, prieten scriitor, pe numele său Dumitru Musceleanu, îl invita la Poieni, la o partidă de vânătoare. Îi arătă soției telegrama și îi spuse că două-trei zile va fi musafirul amicului său din Prahova. Coincidea cu plecarea ei în Moldova, la maică-sa care, fiind bolnavă, avea nevoie de supravegherea fetei sale la căpătâi.

       Victor sosi cu trenul în gara din Ploiești când încă nu se iviseră zorii. Prietenul său îl aștepta în trăsura de vânătoare cu încă un domn ceva mai în vârstă, cu părul grizonant. Acest mic amănunt îi atrăsese atenția. Victor Sidȯriu mai observă cum în brațele acestuia odihnea și cățeaua de vânătoare, Tesa – nedespărțită de stăpânul ei. Făcu cunoștință. El de jos, urmat de amicul Musceleanu, cel cu părul grizonant de pe canapeaua trăsurii de vânătoare.

       – Alexandru Brezan, se recomandă grizonantul. Victor luă aminte că acesta era echipat într-o bluză verde, încins cu o cartuşieră peste bluză și o pușcă nou-nouță, prinsă la spate într-o curea de piele. Dumitru Musceleanu purta niște pantaloni uzați din piele și o jachetă din molton, scurtă, iar pe cap avea o pălărie cu o pană de păun, înfiptă la panglică. Pușca lui era de tip modern. Lui Victor i se întipări în minte că ar fi o pușcă de marcă englezească, model mai vechi. Amândoi aveau cizme în picioare. Lui i se puse în mâini pușcociul cu două țevi pe care Victor îl mai văzuse cândva, la bunicul lui Dumitru. Rucsacul cu hainele de schimb și cizme de vânătoare, bune pentru mlaştini i le înmână chiar Alexandru Brezan, care le ținea alături, la picioare.

       – Vă rog să mă iertați, domnilor, pentru întârziere. Știți cum circulă trenurile noastre în ziua de azi, se scuză Victor.

       – Lasă scuzele și urcă lângă domnul Brezan, îl bătu peste braț Dumitru Musceleanu. N-am sosit nici noi prea de mult timp. Să tot fie cam un sfert de ceas. Hai, fă așa cum ți se spune că e timpul să o cam luăm din loc.

       Lăsând în urmă Bucureștiul, Victor fusese încântat să-și întâlnească în astfel de împrejurări prietenul. Bucuria lui era atât de mare că își mai strânseră odată mâinile și fără altă vorbărie urcă în trăsură alături de domnul grizonant. Dumitru îi spusese în acea telegramă, ceva despre o baltă, aflată undeva în zona de la Poieni și nu mai simțea nevoia altor detalii, decât încordarea vânătorului care avea să debarce curând în raiul cu rațe, sitari şi gâște sălbatice. Calul începu să galopeze pe niște drumuri de țară, iar Dumitru se așternu pe laude, care mai de care la adresa cățelei Tesa, care, auzindu-și numele rostit, întoarse capul, plictisită să mai audă și alte laude din gura unui străin. Dumitru Musceleanu îi reteză avântul laudelor și îi dezvălui și lui planul de vânătoare făcut împreună cu amicul Brezan, încă din seara precedentă.

       – Aproape de câmpia de la Poieni e o baltă cu mult stuf și păpuriș. Fireşte, preciză el, cu mult pește, altfel nu s-ar aciua rațele, sitarii și gâștele sălbatice acolo. E un loc pitoresc, ai să vezi. Înnoptăm seara lângă bălțile cele mici, facem și un foc pentru frigărui de vânat, le stropim cu un vin de casă și o să aflăm și ce ai mai scris între timp. Iar de dimineață ne mutăm la balta cea mare. Pe seară ne întoarcem acasă cu tolba plină. O să-ți placă, ai să vezi! făcu el cu ochiul întorcând capul spre Victor Sidȯriu.

       Când ajunseră în dreptul unor bălți mai mici, cu sălcii și niște oaze de papură și stuf încercuind bălțile, zăriră un grup de oameni, așezați pe tabliere de lemn în jurul unor șevalete care pictau privind pe baltă, în față, la răsfrângerea razelor de soare ivit cam de câteva palme deasupra cercului pe care zarea depărtărilor îl făcea cu pământul.

       – Hai să ne oprim puțin, spuse Dumitru. Poate găsim printre ei ceva cunoștințe.

       – Nu. Hai să ne grăbim, Dumitre, îl rugă grizonantul, mângâind cățeaua ce aștepta nerăbdătoare la picioarele lui.

       Dumitru Musceleanu dădu din umeri, că adică dacă doi spuneau nu, el trebuia să se conformeze. Victor Sidoriu însă nu spusese nimic. El tocmai își lustruia arma cu o cârpă unsă cu ceva ce semăna cu siliconul, cârpă pe care o găsise în porthartul atârnat de cartușieră și doar cu coada ochiului își arunca privirea, când și când, la grupul pictorilor așezați în cerc, pe malul unei bălți mai mici.

       – Stai! Oprește, te rog, un pic, îi ceru Victor celui aflat pe capra trăsurii și aplecându-se în față, trase de hățuri de încremeni calul pe loc. Nu se poate! exclamă el, iar în gând: „Ema, aici?! Chiar ea, oare? Și ce-o fi cu ea în grupul ăstora?” Nici nu așteptă ca Dumitru să zică ceva, că și puse piciorul pe marginea trăsurii și sări jos. Alexandru Brezan clătină din cap și râse dojenitor către Dumitru:

       – Se poate spune că prietenul nostru are cunoștințe peste tot. Se pare că a și descoperit pe cineva.

       Ocolind câteva tufe cu ierburi și arbuști pitici, Victor se îndreptă spre Ema, care, la vederea lui Victor Sidoriu acolo, de uimire se și ridicase în picioare și așteptându-l să vină lângă ea pentru a-l îmbrățișa, se ștergea de vopsele pe șorțul legat de mijloc.

       – Ema?! Tu?...

       – Victor?

       Se îmbrățișară dinaintea șevaletului fetei, atrăgând prin entuziasmul lor atenția celorlalți pictori, amândoi rotindu-se într-un arc de cerc imaginar. Lăsată cu picioarele pe pământ, Ema îl privi pe Victor mai cu luare aminte. Victor o privi și el, apoi izbucniră concomitent într-un evantai de întrebări din care nici unul dintre ei nu înțelese mai nimic, și izbucniră în râs.

       – Ce-i cu dumneata aici? reuși Victor să întrebe.

       – Sunt la un concurs de pictură. Uite! arătă Ema către pânza de pe şevalet. „Răsărit de soare pe baltă”, aceasta e tema. Cum ți se par culorile folosite pentru pânza apei? Vezi culorile calde ale primelor irizări de soare? Dar ceața care se ridică deasupra bălții? Nu-i așa că verdele ăsta crud face culoare distinctă cu pânza cristalină a lacului? Am să strecor și ceva din culoarea nedefinită a ochilor tăi. Ce zici?

       Întrebările Emei îi fuseseră puse ca un snop de scântei, toate deodată. Victor trase cu ochiul și la pânzele celor aflați în apropierea șevaletului fetei pentru a trage o concluzie.

       – Există fericire când pictezi ferestre în cer și muzica e peste tot unde privești tu. Dar mai lipsește ceva, Ema!

       – ?!... (Șoimii din privirile ei își urmăreau prada.)

       – Lipseşte din fundal calul sălbatic bătând cu copitele mlaștina spre a porni cu călărețul din spinarea sa către inima ta, Ema. Fără el e ca atunci când bate toaca, prelung peste punți ridicate din nimic.

       – Da!... zise ea. Am uitat că tu pictezi cu cuvinte. E o idee bună. Ai picat la timp. Sper să luăm împreună marele premiu. Apoi, direct: Și acum, să trecem la dumneata. Spune-mi ce-i cu voi aici? și întinse un braț să arate către trăsura vânătorească unde îl așteptau cei doi tovarăși de drum, ce rezemau roțile cu spatele.

       – Mergem spre bălțile mari de la Poieni, la o vânătoare de rațe. Ei sunt niște colegi de breaslă. Scriitori. Și vânători, în timpul liber. Dar pe tine te știam în Italia. Când ai sosit?

       Victor voise să vadă mai de aproape cum surprinsese Ema răsăritul soarelui pe baltă și făcuse încă un pas spre șevalet, dar Ema îl opri cu un zâmbet ştrengăresc, apoi își aruncă brațele pe după umerii lui şi-l privi ca pe un partener de dans.

       – Dragul meu! se veseli ea. Am stat doar câteva luni în Italia. N-a mers jobul acela. Nu ți-a scris Iulia că suntem de un an și ceva în țară? Știu că voi vă scriați.

       Victor o asigură că nu știa de sosirea lor în țară și că nici Iulia nu-i mai scrisese. Nu rostise un cuvințel, toate le făcu prin mimica feței și gesticulația mâinilor. Ema înțelese:

       – Da... E posibil. S-a angajat la un ziar local și după-amiezile face niște cursuri de stenografie. Va trebui să plece pe teren și să culeagă informații pentru reportajele care i se cer la ziar. În fine, n-am mai stat nici noi de vorbă în ultima vreme. Avem necazuri în familie. Tata e grav bolnav. Dar văd că îți fac semne ai tăi. Te las, atunci! Pa, Victor, și caută-ne când mai vii prin orășelul nostru.

       Victor privi în direcția trăsurii de vânătoare unde cei doi îi făceau semne disperate, arătându-i soarele care se ridicase de o suliță la orizont.

       – Trebuie să te întâlnesc, Ema. Să vezi și noua mea carte... A? Nu știi care? „Mesteceni în ploaie”. Am să-i trimit și Iuliei o scrisoare... Ba nu! Dă-mi adresa ta și îți trimit și cartea, în manuscris.

       Îi întinse un pix și un petec de hârtie găsite prin buzunare. În timp ce Ema îi scria adresa, Victor o privi ca și cum atunci ar fi descoperit-o întâia oară. Arăta proaspătă, tânără și foarte frumoasă, cu părul în bucle, trupul mlădiu, feciorelnic și ochii răpitori ca ai șoimului. După ce își puse pixul și hârtia în buzunar o trase spre el și o sărută pe frunte. Simți cum îi bate inima.

       – Hei?! Ce faci? Nu-ți săruți iubita... Ne văd toți! și-l amenință râzând, cu degetul arătător. Să nu-ți pară mai târziu rău. Anii fug repede.

       – Nu blestem, nici măcar în gând, că am venit prea târziu!... Ce dacă fug? Lasă-i să fugă!

       Continua să o ţină strâns de mijloc, arătând, astfel, că nu-i pasă de nimic.

       – Nu trebuie, se desprinse Ema. Cred că ești nebun. Te rog... deja se uită ăștia la noi.

       – Am fost nebun după imaginea asta, Ema. Am s-o scriu într-o carte. Am scris „Mesteceni în ploaie” cu gândul la acea întâlnire de acum doi ani. N-am uitat-o.

       – Victor, ce faci!? Declarații de dragoste? Ți-am spus că ești nebun. Uite cum îți bate inima! Hai, te rog! Vezi că ai tăi au intrat la bănuieli. Uite, îţi fac din nou semne disperate cu mâinile. Du-te!

       – Mai pe seară, am să mă strecor pe aici. Poate te găsesc tot în locul acesta.

       – „Pe seară” voi fi de mult plecată spre casă, râse Ema. După ce vor analiza lucrările și se va întocmi lista premianților, gata! Strâng și eu bagajele și am plecat.

       – Ba nu, Ema!

       – Ba da, Victor!... Trebuie să fii prudent când mai e și cineva de față. Tu pleci acum, dar eu rămân cu ei. Să te ții, bârfe!

       – Bine, Ema. Am glumit. Așa sunt eu, un pic nebun. Drum bun, atunci. Și salutări Iuliei, îi transmise el desprinzându-se și punându-și mâna la gură în semn că va fi precum peștele în apă. Apoi, ajuns în apropierea trăsurii de vânătoare, se mai întoarse o dată spre fată și-i strigă:

       – Cum poți să crezi că nu mi-a fost dor de voi?... dar Ema nu mai auzi decât un ecou înfundat. Ridică o mână în semn de salut: „Să te întorci repede în orășelul nostru de provincie!”, înțelese el cam ce crezuse că citise pe buzele fetei.

       Când ajunseră la balta cea mare de lângă cătunul Poieni, Dumitru Musceleanu trecu în dreptul lui Victor mergând umăr la umăr pe cărarea care cobora spre baltă.

       – Hei!... De ce o faci pe enigmaticul? Nu vrei să ne spui cine era fata?

       – O cunoștință mai veche... Nu ne-am mai întâlnit de un car de ani... minți el.

       Tăcu subit și se gândi la ale lui. Văzând că nu mai scoate nimic de la Victor, Dumitru Musceleanu grăbi pasul și strigă la cățeaua lui care o luase mult înaintea lor.

       – Tesa, aici! Aici cu tata, fetița!

       Trecură apoi prin stufăriș și papură, înaintând cu puștile în mâini către o deschizătură mai largă a bălții. Roua rămasă pe smocurile de iarbă le uda cizmele din picioare, iar lui Victor, fiindcă se strecura mai neîndemânatic printre pâlcurile de stuf, până și bluza îi era umedă. Dacă ar fi procedat cum făcea Dumitru, ce dădea la o parte stuful din cale cu țeava puștii, pesemne nu ar fi strâns rouă și pe bluză. Cărarea îi ducea direct pe un mal ceva mai înalt. Din pânza apei se ridicau aburi. „Ceața de care vorbea Ema”, gândi Victor. Tesa mergea alături de stăpânul ei. Deodată, în dreapta lor, se auzi un fâlfâit de aripi. Tesa ridică botul și se opri pe loc. Dumitru Musceleanu se aplecă, o mângâie sub gușă și fluieră ușor, în semn că poate să înceapă vânătoarea. La nici zece pași de locul unde se opriră, se ridică o rață cu fâlfâitul de aripi, caracteristic. Îi urmară, imediat, altele. Liniștea se sparse pe baltă. În urma împușcăturii care urmă, pasărea bufni greu și se înfipse în mâlul de lângă mal. Tesa sări singură din spatele lui Victor și dispăru în stuf. Pe unde dispăruse, se mișca trestia.

       – Ce zici, Victor? Facem treabă bună, azi?

       Și fără să mai aștepte un răspuns își încărcă pușca și porni mai departe. Soarele strălucea după o perdea de nori.

       – Răsărit de soare pe baltă... își repetă Victor, ca furat de un gând.

       – Ai zis ceva prietene?

       Era Brezan care trecea pe lângă el, încercând să-l ajungă pe Dumitru Musceleanu. Rațele treceau în zbor întins spre câmpie. Împușcăturile se auzeau tot mai îndepărtate. În cele din urmă Victor Sidoriu dădu din umeri și porni pe urmele celor doi. Simți o plăcere nebună să împuște două rațe, una după alta.

                                          (va urma)

Enigmatica Ema (cap. 2)

       Cap. 2 - Ema avea șoimi în privire

       Victor Sidȯriu privi o vreme, cu multă atenţie, cum Iulia își sorbea berea și îl urmărea curioasă pe deasupra halbei. Iuliei chiar i se păru că Victor rămăsese pe gânduri căutând s-o privească foarte insistent și arăta ca unul care se gândea la ea ca la femeia visurilor sale: atent la pielea ei, la părul şi ochii de aceeaşi culoare cafenie ca a amurgului târziu, părul ceva mai deschis. Cum Iulia zâmbea de fiecare dată ce el cobora cu privirea dinspre şuviţele de pe frunte spre ochi, și mai apoi în jos spre pieptul care pulsa firesc, Victor se întoarse spre bar și îi făcu semn băiatului să-i mai aducă un rând. Apoi privi spre fată și căută să schimbe vorba:

       – Doamne, Iulia! rosti Victor după o lungă tăcere. Am şaizeci de ani. Să presupunem că voi mai apuca să traversez și războiul ăsta și să o mai duc aşa încă cincisprezece-douăzeci de ani. Mă întreb ce voi face în toţi aceşti ani? Ce voi face cu amintirile pe care, dacă voi mai avea timp, le voi spune nepoţilor? Înţelegi, Iulia?! Poate că aș vrea să-i trăiesc cu totul altfel. Așa cum i-am trăit într-o viaţă anterioară, dacă tot se spune că am mai fost cândva. Dar dacă mă uit în urmă ori înainte, totul e ca fumul. Să încep o viaţă nouă? Dă-mi tu o idee. Eu sunt nebun. Să zicem, iresponsabil. Dar tu, Iulia? Cum poţi crede că eu te-aș putea iubi, ori caut a mă îndrepta cu toată credinţa spre tine? Și cum m-aş putea vedea că aș mai iubi ca altădată? Ar fi ca și cum aș îndrepta arma la ochi, aș ţinti prada şi n-aş nimeri niciodată. Crede-mă, nu mi-aş ierta aşa ceva! În loc să stau cu tine pe terasa asta la o bere, uite, pesemne aș fi dorit să ieşim din oraş, să alergăm aiurea prin locuri necunoscute, să oprim maşina la o margine de pădure și să rătăcim cum spunea poetul, pe cărări străine și codri adânci. Noi doi și gândurile noastre. Am spus: aș gândi! (O spusese direct, fără nicio emoţie, ca un actor, privind-o insistent în ochii ei mari și miraţi.) Vezi? Cu trecerea anilor totul e un vis de neatins. La tinereţe totul era posibil. Viaţa e ca un fum de amăgiri, Iulia...

       Iulia se văzu datoare să-i strângă ea, acum, mâinile și să-l ciupească de degete. Simțise și ea că între ei nu putea fi altceva decât o prietenie ca oricare alta. Ea era încântată și fericită că îl putea vedea când și când, că putea să stea cu el de vorbă, ca de la egal la egal, ore în șir, fără să se plictisească, fiindcă avea multe de învățat din tot ce povestea el, iar el, sigur, o putea primi cu brațele deschise ori de câte ori se va fi ivit ocazia unei noi întâlniri.

       – Cum poţi să vorbești așa, fără nicio remușcare, de parcă nici nu m-ai avea în față, Victor? Adu-ți aminte că m-ai încurajat la început, când am spus că vreau să fac literatură. De ai să mai vii pe aici și n-ai să mă duci în cu totul altă parte, rătăcind drumurile, n-am să-ţi reproşez asta...

       – Am mers cam departe cu gândurile mele. Îmi cer iertare, Iulia. Tu ai ceva de sfântă pe chipul tău. Eu, dimpotrivă, sunt un visător incurabil. M-ar da afară din orice mănăstire la care aș cere un colțișor liniștit de la Dumnezeu. Ți-ai pierde vremea cu unul ca mine, dacă ai încerca să mă luminezi pe calea cea dreaptă.

       – Nimeni nu-i ca tine, zise fata, cu o tristeţe în glas pe care el i-o remarcă de îndată.

       – Să nu ucizi... da, să nu ucizi niciodată păsările cântătoare! spuse cu gândul la ceva care îl măcina. Frumos mesaj ți-ai ales încă din titlu. Îmi pare rău că ai rupt manuscrisul. Pe vremuri, tata mă lua cu el la momitul păsărilor, i se confesă el. Foloseam o plasă și niște boabe de mei, grâu și porumb. Ele veneau singure să se hrănească cu boabele aruncate pe pojghiţa de zăpadă îngheţată, iar noi trăgeam de sfori până cădeau plasele și ele rămâneau captive în cuștile alea. Un prieten vânător îmi spunea odată cum se învârt ele pe câmp, cum se apropie apoi de locul unde sunt pregătite puștile, parcă presimt asta, au un freamăt și un fâlfâit aparte din aripi și atunci vânătorii le împușcă. Uneori, în preajma ta, cred că sunt ca aceia care vor să-i facă rău unei păsări ca tine. De aceea mă simt vinovat, Iulia. Vinovat că te-am reținut fără voia ta și te-am făcut să-mi asculți toate prostiile. Am impresia că toate astea nu-ți fac decât rău. M-ai putea dușmăni cândva. De asta mă tem cel mai mult.

       – Nu ne-am făcut rău reciproc. De ce să ne dușmănim, Victor? În ultima vreme am devenit o leneșă. Eu simt nevoia de singurătate. Dumneata ai o satisfacție nebună de a-ți devora prietenii cu poveștile dumitale. Dar nu te apuca să romantizezi tot felul de idile. Dacă e să se întâmple, apoi se întâmplă. Lasă-ți viața să curgă firesc. În viață e mai bine să te gândești doar la tine și la nimeni altcineva. Să presupunem că te va iubi cineva mult mai tânăr ca tine. Cum te-ai simţi atunci când vei încerca să te dezbari de acea iubire ca de o haină pe care o lepezi de pe tine și ea îți va striga: „De ce vrei să renunți la mine, Victor?” Cum te-ai simţi?

       El o privi foarte atent să rețină tot ceea ce îi spunea fata în timp ce-și ducea halba cu bere la gură. Nu observă nici cea mai mică intenție de a-i zgândări amintiri mai vechi, mai noi, și nici urmă de ironie. Îi aruncă doar o privire fugară. Nu-i răspunse. Iulia nu mai așteptă răspunsul lui și înălță gâtul spre aleea dinspre Crâng. Victor înțelese că Iulia zărise pe cineva cunoscut venind pe alee. Întoarse privirea înapoia sa și zări o fată alunecând ca un fluture către poarta Crângului. „Surioara cea mică!” fu primul lui gând.

       – Sora mea vine spre noi. Înțelegi, Victor? Noi două am crescut sub acelaşi acoperiș, dar e ca și cum ne-am trezit într-o zi că toată copilăria noastră a trecut ca un accelerat prin gară, nu mai există, a trecut ca fumul de care aminteai. Uite-o! îi arătă ea cu mâna spre aleea ce da spre poarta de ieșire a Crângului, spre stradă. Ea e!

       Victor privi către direcția indicată și își ținu răsuflarea, simţind bătăile inimii cum îi zguduia pieptul, în vreme ce ochii îi fugiseră spre ceasul ce arăta scurgerea timpului. Se ridică de pe scaun și înțelese că nu era o încercare prea îndrăzneaţă pentru vârsta lui să-i iasă în întâmpinare fetei ce venea parcă plutind, pe alee. Dacă ar fi realizat ce gândea Iulia, s-ar fi speriat de fapta necugetată pe care tocmai pornise s-o săvârșească și chiar înțelesese că nu era alta mai potrivită.

       – Merg pe urmele norocului să o întreb ce anume gândește acum, când parcă visează că merge pe o alee, i se justifică el, Iuliei, care rămăsese privind mirată la ceea ce tocmai voia el să facă. Dacă nu mă înșeală intuiția, sora ta mai mică nicicând n-o să mă alinieze lângă trădarea celui plecat din cuibul său de prigorii către tarabele unde dau buzna cu sacii în târg, gurile rele... (Făcea aluzie la acel roman pe care i-l dăduse cu dedicație și pe care cu siguranță, ea îl citise). Cum o cheamă pe surioara ta? se grăbi el să mai întrebe înainte de a-și lua zborul spre cea al cărui mers părelnic și parcă filmat cu încetinitorul, îl remarcase de cum o zărise.

       – Ema, îi spuse ea.

       Victor Sidoriu recepționă din zbor numele fetei și în timp ce înainta pe alee, la întâlnirea cu Ema, se gândea că niciodată nu mai zărise o femeie atât de frumoasă și interesantă în mers. Se îndreptă spre ea și fu cuprins de o adâncă tulburare înțelegând că fata se va opri și-l va privi ca pe un tip care agață fetele de pe stradă. Nu-i venea să creadă că ea se îndrepta fix către el ca spre o cunoștință mai veche, încântată de o revedere atât de neaşteptată. Se opri în dreptul ei și îi întinse mâna:

       – Sunt Victor Sidȯriu. Sora ta te aşteaptă pe terasă. Va trebui să rămâi cu noi. Te așteptam să vii.

       – Ştiu cine sunteți, îi întinse fata o mână molatecă de sub brațul unei rochii largi, vaporoase, de vară. Mi-a povestit sora mea multe lucruri despre dumneata. Dacă nu mă înșel v-am mai văzut la un vernisaj al unui amic de-al meu. Erai într-un colț și admirai, gânditor, un tablou. Te-am privit din curiozitate, deveni ea mai puțin protocolară. Chiar aș fi ținut să te-ntreb ce crezi cu adevărat despre acel tablou. Țineam să îți aflu părerea. Dar te-ai îndepărtat, într-un târziu, iar când m-am uitat după dumneata nu te-am mai zărit. „Artiștii sunt ca păsările de noapte!” parcă spunea cineva. Întotdeauna se găsește câte unul să-i răpească, taman atunci când tu ești pregătit să le arunci lațul, râse Ema. Victor o privi cu luare aminte. Ema avea șoimi în privire, când îi spunea toate astea.

       – Păsări, spui? Adeseori mă gândesc cât de nedrept este împărțit norocul în viață... Și ridicând sprâncenele, zâmbi încântat: E minunat că te-am întâlnit acum. Nu-mi aduc aminte să te fi văzut cândva. Uite...

       Încercă să mai spună ceva, dar ea îi tăie elanul:

       – Nu e nevoie de introducere, domnule Sidoriu. Cu cartea dumitale, știi care? „Marea... Ah, marea!” dormeam, în urmă cu doi, trei ani, sub pernă. Ți-am îndrăgit cartea și cred că l-am iubit pe autor, încă de atunci.

       –  Chiar mă iubești?

       – O, nici chiar așa! Dar atunci eram nebună după ce ai scris dumneata. M-am și recunoscut în eroina dumitale. Dumnezeu mi-e martor că te-am urât când am terminat cartea, că nu i-ai dat o șansă eroinei dumitale să rămână alături de iubitul ei. Dar, cu toate astea, te-am iertat și chiar ți-am îndrăgit personajele.

       – Ești un înger! îi întoarse el un compliment.

       – Aş fi vrut să mi-o spui atunci, la acel vernisaj. Te-am căutat, dar cred că plecaseși îngândurat. Poți să zăvorăști ușa inimii, dar nu poți pune lacăt imaginației care mă ducea cu gândul la dumneata. Fiindcă, mai apoi, te-am mai zărit la câteva lansări de carte. Stăteam undeva în umbră. Îți admiram ascensiunea literară. Chiar îmi doream să te cunosc.

       Aici, Ema se opri de frică să nu spună prea multe, speriată că și așa ar fi spus mai mult decât voia. Victor Sidȯriu se opri din mers și o privi intens. Își închipui că vorbise cu ea, ca unul care și-ar fi uimit discipolii, iar fata simțise tonul lui glumeț și intrase în jocul lui. Tinerețea ei „să aibă vreo treizeci de ani?” – gândea el –, iar vârsta lui, pesemne de două ori vârsta ei, toate astea, le cumpăni ca fiind totuşi nişte nepotriviri destul de ciudate, la acea întâlnire de pe aleea din crângul de la marginea orașului de provincie. La fel de ciudată, asocie el fugitiv, ca și imaginea Estellei, din „Marile Speranțe”, care se apropia cu cheile în mână pe aleea vechii construcții de la castel să-i deschidă poarta tânărului Pip. Dar nu mai era timp de alte asocieri și imagini ce-i năvăleau lui prin memorie. Erau deja la masa unde Iulia se ridicase pentru a-și îmbrățișa surioara.

       – Hello, draga mea! Ce minunat că ești aici! Uite, eram cu Victor când te-am zărit pe alee, venind spre noi. Care Victor?!... Scriitorul! Aha! Știi, deci, care! Am uitat că i-ai citit ultima lui carte „Marea... Ah, marea!”. Ema întinse mâna spre Victor Sidoriu, cochetând cu ideea acestui nou început de prezentare. Se lăsă, înadins, pe un picior, întârziind cu mâna ei într-a lui. Victor asculta discuţia Iuliei cu surioara ei mai mică și părea pierdut în labirintul unor gânduri lăturalnice. Vru să zică ceva, dar Ema îl opri brusc. Din privirea ce o înălță către el, Victor realiză că șoimii din privirile fetei bătură din aripi cu gânduri războinice: „Noi doi avem un secret, dragul meu! Cuvintele trebuie să rămână doar cristale în cuptorul de ardere al inimii”, părea să-i transmită. Și Ema zâmbi ușor, scuturând capul și dând o buclă din părul ei negru ca abanosul, peste umeri. „Din clipa asta cred că va începe o noapte lungă în viața mea, cât o Cruciadă fără vise și inima mea azvârlită din burgul acestor cântece nelămurite, dănţuind pe nicovala sufletului e ca o pasăre moartă ce joacă într-un film prost”, schiță el fraza primelor file ce trebuiau scrise, cândva.

       – Povestea asta ar trebui cândva scrisă... gândi Victor, cu voce tare.

       – N-am știut că am intrat deja în poveste! râse Ema.

       Făcu semn chelnerului să se apropie, dar ceru doar apă plată. Când surorile începură să vorbească între ele, Victor se apucă să frunzărească revista, pe care Ema o aruncase pe masă la sosire. Într-un fel încerca să arate că părea preocupat până peste cap de ceva anume și astfel fetele puteau vorbi în linişte, el având o mulţime de lucruri la care să se gândească. O pereche de miri se înfăţişase dincolo de porţile Crângului, iar cameramanul le tot transmitea, nemulţumit de cum se mişca mireasa, câte ceva. „Așa! Așa... Nu-i așa că e dulce?” spunea cineva de pe margine, iar mirele și mireasa se sărutau și zâmbeau stânjeniţi la mulţimea care se tot agita pe lângă ei. „Dumnezeu să vă dea dragoste și bună înţelegere, copii!” se auzea vocea unei doamne ce tot răsucea prin aer un buchet de flori.

       Dinspre Crâng răzbătea până la terasa aşezată la stradă, unde se aflau și ei, parfumul teilor proaspăt înfloriţi.

                                               (va urma)

Enigmatica Ema (cap. 1) *

    Cap. 1 - Să nu ucizi o pasăre cântătoare

       – Victor!... Hei, Victor!... Aici!

       Aceste chemări feminine veneau de pe trotuarul celălalt al străzii principale. Victor Sidȯriu tocmai cobora treptele bibliotecii oraşului când se auzi strigat de acel glas feminin. Se gândi că era un norocos că o fată îl striga prin vacarmul urban. Pesemne îi observase chipul fericit în clipa când cobora treptele. Se opri locului și ridică mâna în semn de salut. O recunoscuse repede. Era Iulia Crângașu, o tânără prozatoare din B., un oraş de provincie. O cunoscuse cu doi-trei ani în urmă la una din întrunirile literare la care participase în calitate de invitat de onoare. Cei din provincie invitau când și când câte un scriitor de seamă din capitală ce avusese, cândva, legături cu acest orăşel. Ba se născuseră prin acele locuri, ori studiaseră aici, ori chiar fuseseră doar simpli trecători prin B. Atunci, cu ani în urmă, îl căutaseră pe el pentru prietenia ce îl lega de alt mare scriitor din aceste locuri. Avusese și câteva discuţii la un pahar de vin ce li se servea participanţilor după astfel de manifestări. Iulia îi atrăsese atenţia, aşa în treacăt și fără niciun interes personal, cum că ar fi descoperit unele greşeli de tehnoredactare în recentul lui roman, „Cuiburi de prigorii”. Fata scria și ea, dar când el îi ceruse o carte, ea spusese că abia e la început și munca merge greu. „Ei, dar ce carte e asta?” o întrebase. „Să nu ucizi o pasăre cântătoare”, i se răspunsese. Iar el schiţă doar din sprâncene a mirare: „Cum adică?...” Ar fi vrut să afle câteva detalii. „E despre nişte iubiri trecătoare ale surorii mele mai mici. În timpul liber o face și pe pictoriţa. Zilele trecute a deschis prima ei expoziţie de pictură, aici în holul Casei de Cultură.” Dăduse instinctiv din umeri. Nu auzise despre aşa ceva, dar nu se îndoia că orăşelul acesta de munte îi putea oferi surprize plăcute. Şi-apoi o credea pe Iulia. Îi făcuse impresia plăcută a unei fete deschise și joviale. De atunci deveniseră prieteni și Iulia îi promisese că-i va tehnoredacta viitoarele scrieri. Primise și cartea ei de vizită cu adresa de e-mail unde îi putea trimite materialele.

       Se simţi norocos, chiar foarte norocos, că tocmai ea îl striga de pe partea cealaltă a străzii. Nu se mai văzuseră de aproximativ un an. De fapt, el nu mai dăduse prin B. în această perioadă. Se îndrepta spre locul unde îl aştepta fata şi se gândea cam ce semnificaţie putea da el în clipa aceea norocului? Negăsind un răspuns mulţumitor, săltă a nepăsare din umeri: „Sunt întrebări al căror răspuns nu-i uşor de dat!” îşi spuse apodictic.

       – Iulia?!... Iulia Crângașu! Tânăra speranţă a prozei de provincie... Tu?... o întâmpină el, făcându-i semne cu mâna. Stai acolo, vin imediat! „Am uitat de mine, am uitat de toţi...” încercă să caute o justificare pentru tăcerea lui de cel puţin un an, pe e-mail. Traversă strada alunecând printre maşinile care îl claxonau de zor și se trezi faţă în faţă cu Iulia: Îmi dai voie să-ţi adresez prima întrebare? îi spuse direct Victor Sidȯriu, când o îmbrăţişă şi o sărută protocolar pe obraji.

       – Ia să vedem, care ar fi prima întrebare? râse ea fericită de revedere.

       – Te găsesc foarte frumoasă, Iulia! Și subconştientul, de mi-ar fi ghicit întrebarea asta, ţi-ar fi spus-o și el.

       – Stai puţin, spuse ea, făcând câţiva paşi pe călcâie în jurul lui. Mi se pare mie sau vii de la o întrunire ce ţi-a dat mari speranţe? N-am văzut niciun afiş zilele astea care să fi anunţat un asemenea eveniment.

       – Taina asta n-o ştim decât noi doi... făcu el cu ochiul.

       – Hei!... Ce taină? Chiar m-ai făcut curioasă.

       – Cred şi eu!...

       O luă de mână, spre mirarea fetei, şi fără să mai zică ceva o conduse la automobilul pe care îl parcase în dreptul bibliotecii, la venire. Descuie maşina şi o invită înăuntru. Ea se conformă, dar îl întrebă din priviri, încercând să-i afle secretul. Din nou bâigui, cu mare greutate, că deocamdată nu avea nimic de spus, dar că o invită la terasa crângului să îi destăinuiască în ce consta fericirea lui.

       Ajunşi pe terasă, comandă câte o halbă de bere și, sub umbrela imensă care-i apăra de toropeala soarelui de vară, se priviră în ochi întrebându-se din mimica feţei cine să înceapă mai întâi.

       – Eşti o fată admirabilă, rupse el tăcerea. Nu-i bine să bei singur în astfel de momente.

       – Ce-i cu tine, Victor, eşti îndrăgostit? Mie poţi să-mi destăinui asta. Uite n-am să te torn la drăgălaşa ta soţie.

       Victor se uită atent la ea, îi luă palmele între mâinile sale şi îi ciupi degetele:

       – Uşor!... Uşor, Iulia. Suntem în prag de război. Se pare că voi fi trimis în spatele frontului ca brav corespondent de presă. Azi, la voi, s-a întrunit comandamentul armatei a V-a. Aveţi aici o garnizoană mare. Oameni destoinici... Mai multe nu pot să-ţi spun. Duşmanul ascultă și dincolo de arborii ăia. Și nu merităm asta...

       – Mă faci să-mi bată inima, Victor!... observând că el privea prin halba de bere undeva în zare, fără chef de a mai adăuga ceva în legătură cu subiectul deschis, schimbă vorba: Ai mai lansat ceva?

       Victor Sidȯriu dădu din cap și zâmbi. Sorbi din halba de bere și o lăsă tacticos pe masă:

       – Nu tocmai...

       Sinceritatea lui o făcu pe Iulia să râdă.

       – Râzi pentru că „neîmplinirile” mele au legătură cu tine, dar sunt pesemne neîntemeiate.

       – Nu uita că sunt necăsătorită, iar tu ai o soţie minunată. Aşa că vezi ce spui. S-ar putea să vin odată la Bucureşti cu surioara mea, pictoriţa, să o întâlnesc pe stradă și să-i spun că ai avut o rătăcire ciudată... îl împunse ea cu degetul în piept.

       O făcea în glumă și el înţelese aluzia fetei.

       – Da... îşi aminti el. Mi-ai spus cândva despre surioara ta, pictoriţa. Spuneai că terminase cu şcoala aceea sanitară din Bucureşti şi lucrează deja la spitalul din oraşul vostru de provincie. Acum ce mai căutaţi la Bucureşti? se arătă el surprins de mărturisirea fetei.

       – E o poveste mai veche... O corespondenţă a surorii mele cu un bărbat. Se pare că a devenit atât de presantă idila asta că ar vrea să-l reîntâlnească. Îi e teamă să meargă singură. A devenit posesiv, din câte îmi spune. Da, Victor! Iar eu trebuie să-i dau siguranţa că are protecţie, de aceea trebuie să o însoţesc.

       Tăcu, dându-şi seama că și aşa spusese cam multe. Ce l-ar fi interesat pe el o astfel de poveste? El avea lumea lui, cărţile pe care le scria, cercul său de prieteni prin care se învârtea... Îşi fixă privirea pe aleea care ducea în Crâng și se gândea la altceva. Devenise îngândurată. Poate din cauza acelei mărturisiri, poate îi aprecia urmările nefaste și acest amănunt o îngrijora.

       – Iulia, ştii?... Deja îmi inspiri teamă. La astfel de recepţii literare, de obicei, merg singur.

       – Aşa?!

       – Aşa! Glasul începu să-i tremure. Se uită la ceas: Slavă  Domnului că avem timp berechet să putem discuta împreună și despre tine. Pentru că despre mine nimic nu e interesant.

       – Ce vrei să auzi? Sau, mai bine, nu! Primeşti și tu o întrebare?

       – Să auzim cam ce te-ar interesa, Iulia...

       – Cum stai cu dragostea, Victor?

       – Nu vorbesc despre aşa ceva. Ce ai vrea să auzi? Că mie, scriitorul Victor Sidoriu, publicist și postat pe atâtea site-uri, la vârsta de şaizeci de ani, îmi mai trece prin minte că m-aş purta ca un îndrăgostit? Nici nu-mi trece prin gând să reflectez acuma la aşa ceva.

       – Dar la mine, Victor, te gândeşti uneori?

       – Dumneata eşti perfecţiunea! Nu ne-am născut de pomană în zodia berbecului. În cartea viselor, zodia asta se tălmăceşte cu: „Tronează ca un rege, ea iubirea / Să-i smulg privirii tale crude, totul / Să-i fac în ciudă inimii?... Ce rost / E ca și cum aș tot minți că tu ești ea / Și cum aș crede, când mă știu agnost”...

       Iulia începu să aplaude frenetic, atrăgând atenția celor din jur, care o priviră curioși, dar și pe cea a chelnerului care se înființă și îi întrebă dacă mai doreau ceva. Victor făcu un semn că putea aduce și al doilea rând de bere.

       – Eşti sigur că ce spuneai adineauri nu e o simplă amăgire, Victor? Apoi, tu ai totul. N-ar trebui să fii îngrijorat... adăugă, insistând cu privirea asupra feței lui încurcate și pierdute în cristalul halbei.

       – Nu-mi place să vorbesc despre asta, Iulia, zise el. Într-o zi poate voi scrie povestea cu fata din acel port de la Marea Neagră... O poveste tare încurcată. Lasă, nu e cazul acum...

       – Dar despre ce vrei să vorbim?

       – Iulia, gândurile mi s-au învălmăşit în cap... Acum cincisprezece-douăzeci de ani am întâlnit o persoană de care am crezut că m-am îndrăgostit. Ea avea cam treizeci de ani, ceva pe acolo, iar eu încă aproape douăzeci pe deasupra. De ce nu m-am îndrăgostit de ea și nu am cerut-o în căsătorie? Așa e! Ai tot dreptul să mă acuzi. Spui că ar fi fost bine, că mi-ar fi surâs dintr-odată sufletul. Da, Iulia. Gândurile de atunci și cele de acum îmi par învălmășite în cap. Uneori mă întreb: oare eram bătrân pentru ea? Oare mă va înțelege? Morala ei, gândurile ei tinerești despre tot ce era frumos pe lume, nu cumva toate astea, cândva, mă vor scoate din sărite, spuneam... Acum înțeleg. Am greșit, m-am temut și speriat de frumusețea ei. M-am amăgit ca un prost că sunt încredințat să-i aduc omenirii un folos mare... Și m-am topit cu totul în scrierile mele. Dar tu, Iulia, ai toată viața înainte. Te admir, crede-mă! Uite, și asta voiam să te întreb: Cum stai cu romanul tău... Pasărea... pasărea cântătoare... Uite că i-am și uitat titlul, atât de ciudat îmi sunase, atunci, când mi l-ai spus.

       – „Să nu ucizi o pasăre cântătoare”, Victor. Acesta era titlul. Da, se pare că tu ai ucis un vis de iubire acum câțiva ani în urmă. Eu am ucis cartea. Nu mai vreau să o scriu. Am abandonat, Victor. Nu sunt o luptătoare.

       – Dar de ce? Ce s-a întâmplat, Iulia?

       – E poveste mai veche. Ceva trist. Nici nu vreau să-mi aduc aminte...

       – Și totuși! Mă faci curios.

       Îi luă din nou palmele în mâinile sale și i le mângâie, arătând prin asta că e gata să asculte și ceva trist de la ea și că trebuia să aibă încredere în el.

       – Într-o zi, am găsit-o pe soră-mea citind în camera ei manuscrisul. Mi-l găsise pitit sub saltea, unde-l țineam de obicei, și acum îl citea ca în transă. Avea lacrimi în ochi, iar când am sărit să-i smulg manuscrisul și-a retras mâinile, cu foile la spate. I-am strigat să mi le dea, neapărat. N-a cedat. Apoi ne-am aruncat una asupra celeilalte și praf s-a ales din manuscris. Eu căutam să le strâng de pe jos, ea căuta să le adune și să le citească altundeva. M-am înfuriat și am rupt foaie cu foaie. Să fi văzut cum le aduna bucățică lângă bucățică și îmi striga: „Dar de ce? De ce, Iulia? Era și viața mea aici! Nu-ți permit să-mi faci viața ferfeniță. Erau și trăirile mele. Mă recunoșteam în ele. Și tu ai stricat totul. Totul! Te urăsc, Iulia!”

       – Și... mai departe? insistă Victor.

       – Asta a fost tot. Nu ne-am mai vorbit până acum câteva zile, când mi-a zis să o însoțesc în Italia. I s-a promis un job. Cred că o voi urma, Victor. Are nevoie de cineva apropiat să își adune gândurile după povestea cu străinul din București. Acum, cred, e și ea în Crâng. Vine de obicei aici să-și adune și să-și pună în ordine gândurile. Mă aștept să apară pe aleea din față. N-ai observat? De o vreme tot mă uit într-acolo.

       Se întorsese cu faţa spre poarta Crângului, aşteptând ivirea surorii. Victor avu timp să o studieze din profil. Observă că Iulia se tunsese. Nu avusese motive să-şi mai poarte părul lung, revărsat peste umeri, aşa cum o cunoscuse la acea o lansare de carte. Dar dacă era vorba să-şi menţină noul look, cu o frizură mai scurtă, pesemne era timpul în viaţa ei să-şi menţină buna dispoziţie şi în această postură. Era la fel de îndrăzneaţă şi vioaie, cum o ştia de obicei și, nici nu arăta că asta i-ar fi dat un aer mai puţin meditativ. Victor părea să fi căzut pe gânduri: „Nu ştiu cum ar putea Iulia să arate și altfel. Are o anumită îndrăzneală, dar mai puţin din nebuniile fireşti ale fetei pe care am întâlnit-o prima oară, când am cântărit-o cu o anumită doză de severitate în priviri, mai ales că fusese un pic răutăcioasă când am întrebat-o ironic dacă şi ea scrie. Nu, sunt sigur că relaţiile cu sora ei nu au nimic din răutatea de atunci. Iulia va rămâne tot fata aceea cu un caracter frumos...” 

                                             (va urma)

* Odată terminat romanul, până la apariția lui la vreo editură, sper ca cititorii acestui blog să cunoască, printre primii, povestea ce părea a nu fi niciodată scrisă. 

Sunt...

Sunt...

Sunt atât de departe de toate

Încât poate nici nu mai sunt

Că de-o vreme, a clopot în noapte

Pașii mi se-aud pe pământ.

Ca atunci când spuneai că sub lună

Sărut ca de basm i-a furat

Frumoasei din pădurea nebună

Feciorul prea trist, de-mpărat.

Și-mi rugam inima să mai bată

Luată de friguri un pic

Era vară, cu maci înrămată

Secara pe câmp da în spic.

Și-i ora când pe fete morgane

Doar roua le spală în zori

Și-n plasa unor vise orfane

În cântec mă-ncui uneori.

Ca un orb care dă la o parte

Tristețea din drum c-un toiag

De toate sunt atât de departe...

Ce totuși, în taină, m-atrag.

cu ochii-năluci

Romanță

Din câte ploi m-au ajuns într-o viață

n-am rătăcit drumul, ori altă cărare

mlaștini, băltoace mi-au tot stat în față

și a fost chiar pricină... de tulburare!

cum printre gânduri umblam fără teamă

cu glodul din lume cărat pe sandale

nu luam seama la codrii de-aramă

cu lacuri de munte și iele în cale.

ca prințul străin plecat în poveste

să afle minunea ținută-n zăvoare,

un foc mă-ndemna, tot sus, înspre creste

și a fost chiar pricină... de tulburare!

iar cine-ntreba: pe unde străine,

de-o vreme pui pașii grăbiți prin gorgane?

cu ochii spre zări speram o minune

la sân să mă prindă cumva, în arcane.

dar vântul doar frunze căra înspre nori

ca algele moarte în spuma de mare

și vise viclene m-au prins până-n zori

dar a fost și pricină... de tulburare!

Steaua fericirii

Steaua fericirii

Așa, mult timp, s-au tot vorbit bătrânii

Că doar celui ales cum e ursit

Ea, Steaua Fericirii-i de găsit...

Dar drumu-i greu spre capătul minunii.

Spun unii: cele zări ademenise

Și suflete-mbătate de tain

Iar printre ei și-un cântăreț străin;

Poetul de minune auzise.

Ajuns și el de dincolo de vreme

Și-a pus de seară, traista căpătâi

Tot mai spera că poate-i cel dintâi

Sosit la porți, iar cineva să-l cheme.

Iar el va scoate solzul lui de pește

Și cântecul va răsuna stingher

Că stelele vor lăcrima pe cer

Ținute strâns ca luna într-un clește.

Așa visa sub straiul amăgirii

Când lumea înspre zori mi l-au găsit

Cu cântecul pe buze-ncremenit

Și ochii mari la Steaua Fericirii.