1.
„Cartea
poemelor mele nescrise”/ed. CR 2015 – de Varujan Vosganian
„Poezia.. este
o artă a sincerității, o continuă mărturisire. O spovedanie fără
cuminecătură...” – mărturisește poetul. Și suntem în acea realitate ridicată la
condiția misterului, care nu se legitimează
decât prin raportare la un dat de dincolo de (Dumnezeu), în
transcendent, sau, măcar de dincoace de (Om), în transcedental. Chiar şi
prin lăstărişul lacom al copacilor din cauza căruia unii nu mai văd pădurea, care vor să-l absoarbă pe poet, „versurile se
unduiesc ca mersul cămilei” în deșert: „Altfel spus, zidurile sunt toate la
fel,/contează doar ceea ce vezi dincolo de ele./Mi-a trebuit atâta timp
să-nțeleg/că poeziile nu sunt pentru ceilalți,/oamenii nu au răbdare
s-asculte./Ele sunt scrise mai ales pentru ziduri./În spațiul dintre mine și
zid/stă nașterea Poeziei.” (Graffiti
și nașterea poeziei). La marginea luminişului, a apelor liniștite,
acolo unde cititorul se retrage pentru a scormoni prin buzunare după ochii
sufletului acestui poet, vom descoperi că poezia lui „e-o epopee scrisă la
persoana întâi... Alteori, citești poezia lui ca și
cum ai dansa „în vârful degetelor pe un tăiș de pumnal”. Printre temele
atacate, precum relația cu divinitatea, cu neamul său (armenesc), cu istoria,
cu iubirea, ne-am oprit la relația cu moartea, pentru că poetul e tulburător și
fascinant când are revelația geniului eminescian conform căruia moartea se
învață odată cu nașterea: (vezi La
nașterea mea). Ceea ce dă fosforescență imaginilor zugrăvite
este și intuiția sublimului căutat în acea ideatica a cuvintelor care îi sunt
hrană. Acest poet cu darul „de a vedea lucrurile care altminteri nu se văd”, va
stârni și cititorilor de pretutindeni, orice va crede de cuviință „ca niște
sperietori de păsări cărora le e frică de păsări”. Și putem afirma că lectura
„cărții poemelor mele nescrise” ne-a prilejuit o incursiune tulburătoare în
spațiul intim al poeziei sale din acest volum de excepție.
2.
„La Ghizunie”/ed. Armonii culturale 2016
– de Ion Lazăr da Coza
Despre oamenii satului natal, Ion Lazăr da Coza nu-și
propune a scrie doar niscaiva cronici aducându-le ca omagiu doar „o samă de
cuvinte”, ci ceva mult mai îndrăzneț și care să dăinuie în literatură ca
sătenii din Bulzeștii lui Sorescu. În labirintul memoriei, limbajul
vorbit/depănat (în aceste cânturi poematice) mi-a sugerat de la început ceva
asemănător cântului despre oastea lui Igor, una dintre marile legende ale
lumii. Citind până la capăt cartea, ajungi să te întrebi dacă ai dat de figura
luminoasă a țăranului care încearcă să ridice mahalaua la nivelul satului curat
de odinioară. Umorul, ironia, anecdotica și morala textelor din „La Ghizunie” își trage seva și dulceața
din readucerea, în prim plan, a poreclelor celor prinși în cronicele acestor
narațiuni poematice. Să scrii câte un poem despre cei din satul tău, în
vremurile astea, când viața omului trece ca o umbră, e ca și cum te-ai întoarce
acasă ca într-un cântec al amintirilor. Poate nu mi-aș fi amintit toate acestea,
dar parcă aduce, pe undeva, cu acel cântec al amintirilor, de factură
sadoveniană. Ceea ce te atrage îndeosebi, e amestecul dintre umor și ironia
satirizată prin redarea unui limbaj adecvat locului (când e cazul). Și apoi cum
să nu schițezi un zâmbet când realizezi diferența dintre a privi lumea prin
gaura cheii și a ieși afară, sub cerul liber și să compari minunea în
realitate. Și pare a clădi, cu talent, un cuib de rândunici în care autorul îi
întoarce acasă, mereu, pe ai săi și depinde din ce parte a gardului privești
lucrurile ca să dai de miezul lor. Poemele/cronici sunt trăiri ale satului prin
care poetul vrâncean își poartă cititorul ca într-un labirint al memoriei și-i va drămui din gândurile sale, dar și cele ascunse în
viețile oamenilor, ori a cutezat a gândi să meargă şi mai departe? V-am
lansat, deja, întrebarea unui veac care nu percepe de obicei altă izbândă decât
cea a memoriei celor trecuți în neființă.
3.
„Tabăra
damnaților”/ed. ATEC 2016 – de Gheorghe Andrei Neagu
Un roman realist despre creaţie, sacrificiu
și destin. Și povestea celor trei prieteni Lazăr, Serafim și Petre este o
parabolă despre speranță și destin pentru că fiecare îi va afla un tâlc şi
îşi va citi în ea propria viaţă. A căuta o interpretare a faptelor biblice
e ca şi cum ai căuta turme de iluzii în încâlcitul vis al omenirii. Dincolo de asprimea şi ciudăţenia
personajelor sale, cartea e incitantă, pe de o parte pentru cursivitatea
firească și antrenantă a narării, pe de altă parte pentru firescul dezarmant al
eroilor. Măiestria autorului este aceea de a devoala visul-speranţă, ca fiind
ceea ce este de fapt orice vis: o himeră. Povestea
celor trei prieteni este captivantă în sine, în aparenţă simplă, dar mai presus
de toate este şocantă. Titlul romanului, inspirat, rezonează puternic cu
mesajul romanului: visul de veacuri al omului de a avea un rost în societate şi
locul lui unde să ducă un trai pe care şi l-a visat o viaţă. Autorul pare
călăuzit de firul acelui gând și fiecare dintre cele trei personaje par
chinuite de grija de a-și descifra destinul. Lazăr și Serafim, acuzați de viol
și trimiși la reeducare într-un penitenciar, se trezesc într-o bună zi că peste
cei închiși în penitenciar a venit grațierea. Celor doi deținuți eliberați,
gata de a-și lua în propriile mâini soarta, li se alătură Petre Stoian, un alt
coleg de celulă. Orașul în care se întorc era la fel ca atunci când fuseseră
ridicați pentru presupusul viol și trimiși în penitenciar spre a-și executa
pedeapsa, dar Lazăr descoperă lumea bișnițarilor și a unei vieți în desfrâu
fiindcă (spre deosebire de cei doi amici) „nu suporta să fie „instruit” la
pachet cu „omul nou”. Finalul se citeşte cu răsuflarea tăiată. Autorul a
surprins în mod captivant, într-un roman de un realism dramatic, visul omului
de pretutindeni, luminos şi radios şi, după cum se poate anticipa, la fel de
lipsit de speranţă ca și visul celor care se agațau de
orice într-o eră damnată.
4.
„Dincolo de neguri”/editgraph 2020 – de
Mariana Cabel
Cartea ei de debut în poezie este un album de gânduri
presate în timp, ca un mod de a ne arăta cum gândesc poeții în preajma poeziei,
având pe de o parte tabloul autoarei
(„eu,/o picătură/în oceanul cuvintelor”) și pe de altă parte pe el (tu,/dorința mea de împlinire”)… „în
gara pentru doi/dincolo de neguri” căutându-se neîncetat. Un volum cu
incantații de iubire care vin în ecou, mereu și mereu „acolo unde poposesc săniile/trase
de gândurile mele”: „mai întâi,/ți-am iubit ochii/văpaia și strigătul lor” (Mai apoi). În orașul zugrăvit în irizări
bacoviene, prin care „timpul se scurgea odată cu streașina”, poeta e o
căutătoare a sensurilor care duc spre o bucată de liniște, de frumos și
speranțe, deși „pâlpâie lumina toamnei/cuprinde-ncet orașul/uscat, crispat și
trist” (În strada toamnei bis). Dar
și un oraș unde la teatrul de vară „nu se stinsese lumina de câteva zile”,
fiindcă cel care-l avea în grijă „dormea de trei zile în spatele cortinei/apusă
peste oraș” (Cortina). Și unde despre
poet, trecătorii, mult prea grăbiți să-i asculte cuvintele, spuneau: „Bătrânul
acesta e nebun!” și doar „copiii îndrăzneau să se apropie/roiau și strigau cât
îi țineau plămânii:/ - copacul acesta rodește cuvinte!” (Prințul cuvintelor). Constanta volumului este dată de dorința de
căutare a unui microunivers concentraționar pentru „poezia de dragoste”:
„Dragostea,/un roi de fluturi... cum ar supraviețui,/într-o însingurare cât o
iarnă?”, ori ca în sugestivul poem ”Pași” cu aplecare predominant anticipativă
spre poezia confesivă a trăirilor secvențiale (vezi și poemul Invitație), a ipostazelor reflexive de
comunicare „în palmele destinului”. Alteori, înclinația poetei spre nostalgii
și regrete („zadarnic am întors/ceasul de nisip,/timpul nu curge înapoi”), cât
poate aduna o viață de om, se adaugă tabloului în care țese melancolii
picturale sub perdeaua unui amurg „răscolind poezia”. O carte de debut cu multă
candoare și poezie pentru suflet.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu