Necunoscuta (4)

4.

      După-amiaza era pe sfârșite. De dincolo de ferestre, noaptea îmi făcea cu ochiul. Întins în pat cu o carte în mână, pe care doar o deschisesem, dar din care nu citisem niciun rând, priveam fără țintă în tavan. Căutam prin labirintul memoriei o întâmplare bizară, un fir de care să mă agăț. „Iată-mă de unul singur, rămas să o iau de la început!”. Era tot ce-mi venea, pe moment, în gând. Dar de la care început s-o iau?

      Făceam eforturi supraomenești să nu cad pradă somnului și să pierd tot ce clădisem în subconștient până atunci. Fiecare are câte o pasăre în cap și eu credeam că mă agățasem de a mea, ca și cum aș fi mizat totul pe o singură carte, căreia nu voiam să-i mai dau drumul. Îmi simţeam capul ca o morişcă zbârnâitoare. Eram trist și deznădăjduit că nu aveam măcar o idee de unde să încep a scrie începutul povestirii la care visam. Încercam să descifrez taina din cutia cu amintiri a Irianei, convins că ceea ce văzuse Nikos acolo avea legătură cu plecarea sa. Mă vedeam sosind la căminul de unde fusese înfiată fata și adresându-mă directorului acestuia ori cui mai era pe acolo, cu problema încă nelămurită în mintea mea, care mă adusese până la ei. Pentru a le ușura aducerea aminte, încercam în gând să le descriu cât mai exact fetița de șase ani, cu talismanul dintr-o jumătate a unei monede de două drahme la gât, eventual să aflu câte ceva despre femeia care o adusese inițial acolo.

    Necunoscuta ce venea în fiecare zi și se așeza tăcută pe o bancă de lemn în portul Pireu, era foarte frumoasă. Cei care treceau pe dinaintea băncuței, pe lângă digul de piatră, întorceau privirea să-i admire umbrela roz, dar și aceeași îmbrăcăminte de ocazie, puţin neîngrijită, ce atrăgea, fără doar și poate, atenția. Fata venea des aici, înveşmântată în rochia pe care o știa și el când se îmbarcase pe navă, fără să-i spună pentru cât timp. Gătită astfel, spera ea, o va recunoaște de cum va păși pe țărm. Ţinea strâns la piept goblenul la care lucra de ceva timp; un goblen care îl reprezenta pe el, copie fidelă a unui tablou din camera ei. „Trebuie să vină într-o zi! Trebuie să vină într-o zi!...” își repeta. Vorbea atât de stins, încât mama ei, care se oprise în spatele băncuței, crezu că deja izbucnise în plâns. Fata o simți după mâna moale cu care îi mângâia părul. O auzi:

            -Trebuie neapărat să se întoarcă! N-are de ce să se îngroape odată cu marea și ar trebui să-și închipuie că-l aștepți aici în fiecare zi!

            -Oare n-am și eu dreptul să fiu fericită?

            -Sigur, lasă gândurile astea! Deocamdată nu e niciun temei să ne temem. Doar când va veni iarna...

    Fata își mușcă buza de sus și, pentru o clipă, ochii i se umeziră.

            -Va veni înainte să sosească iarna, nu-i aşa? Mi-ar fi lăsat câteva rânduri dacă pleca pentru totdeauna, să mă avertizeze să nu-l mai caut, așa cred...  Ar fi lăsat, nu-i aşa? Ar fi lăsat!

Acum, în palma caldă a mamei, chiar plângea stins.

            -Nu mai știu… Hai să mergem acasă!

Fata își lăsă capul în palmele mamei sale. Simțea căldura lor transmițându-i-se până în inimă...

      Nu cred să fi visat, fiindcă țineam ochii încă deschiși. Pe tavan, în punctul unde privisem insistent, plutea ceva vag. În fine, mă trezisem. „Soluția? Soluția… Care să fie soluția?” Mă învârteam în jurul camerei, scormonindu-mi în memorie: „Am fost acolo legat la ochi. O monedă de două drahme mi-a luat legătura de pe ochi…”. Am clipit de câteva ori, ca să alung starea obsesivă pe care credeam eu că fraza aceea enigmatică mi-o crease; poate și unde o repetasem de mai multe ori, în gând. O frază fără raționament și logică, deocamdată. În cele din urmă, soluţia se pare că mi-a fost transmisă pe calea visului avut cu ochii deschiși. Ori se petrecuse ceva neobișnuit cu mine? Am privit în jur: erau aceleași perdele la ferestre, aceleași lucruri în cameră, neatinse și totuși ceva se perindase pe sub ochii mei. Imaginea unui băiat, undeva departe, cu jumătatea cealaltă a monedei la gât... „Asta era!” Tânărul părea a-mi atrage atenția că nu numai ei îi aparţinea jumătate de ban, ca talisman.

     Am pus mâna pe telefon și l-am sunat pe doctorul Mazuriss. La celălalt capăt al firului, vocea lui era un pic îngrijorată. I-am spus despre ce este vorba, pe scurt. Că mă bântuia partea lipsă a monedei de două drahme sau, cine știe, dublura celei văzută în cutia cu amintiri a fetei. Nu întrebasem asta la întâlnirea de la cafenea, fiindcă nu aveam cunoştinţă de existența ei acolo, dar dacă Mazuriss știa ceva mai mult decât îmi spusese ori își amintise și altceva între timp, ar fi fost bine să aflu și eu, pentru a-mi risipi gândurile ce începuseră să mă agaseze.

            -Ce fel de monedă, Vlad?!

            -Am putut descifra doar numele „Karaiskakis” pe ea, restul lipsea. Era prinsă într-un șnur de mătase, trecut printr-o gaură făcută în banul de alamă. Gaura părea realizată în mare grabă, deoarece bavurile sale nu fuseseră nicidecum pilite. Scopul acelei monede tăiate în două și găurită în mod special pesemne că a fost acela de a fi pusă la gât sau așa ceva.

- Aici sunt ciudăţenii mai vechi! l-am auzit, părând cumva încurcat de întrebare. N-am văzut ce conținea cutia cu amintiri a fetei. Spui că a fost primită de doamna Oteea de la cei de la orfelinat? Păi cred că moneda în cauză e una din 1975-1976, deoarece e singura monedă de alamă de două drahme cu chipul generalului Gheorghios (se pronunţă Georgios) Karaiskakis. Dar nu văd ce semnificație ar avea! Partea care lipsește probabil că a pus-o doamna în altă parte... Ai întrebat-o pe dumneaei?

              -Nu cred să știe. Mi-ar fi spus.

              -Te mai frământă și altceva? l-am auzit.

              -Nu, mulțumesc!

      Am închis și am stins lumina. Îmi plesnea capul de gânduri. Cred că abia spre ziuă am adormit. Aproape de prânz, m-am trezit și am privit pe fereastră. Am simțit că era momentul să ies la plimbare, fiindcă mă cam dureau toate oasele. Am traversat strada și am coborât panta pe lângă plantația de pini. Înaintam spre mare, iar cărăruia pe care o alesesem ducea până aproape de ţărm. Priveam tot timpul, temător, unde puneam piciorul și, din când în când, îmi aruncam ochii printre arbori. Mi se părea straniu că alesesem, pentru prima oară de când mă aflam aici, poteca aceasta.

      La un moment dat, chiar mi se năzări că mă aflu într-un loc straniu. Pe lângă mine trecu o pereche de tineri, ţinând strâns lesa unui câine greu de descris. După hămăit, mi se păru a fi una şi aceeaşi cotarlă pe care o auzeam, uneori, din hamac. Mai aveam câțiva pași de făcut și aș fi ajuns la capătul unui dâmb. Din acel loc mă despărțea de plajă doar o pantă ceva mai abruptă. Am aruncat o privire înapoi, întrucât în urma mea se produsese o mică busculadă. Câinele se ridicase pe picioarele din spate și începuse să-l hămăie pe tânărul care îl întărâtase cu o creangă luată de pe jos. O făcuse în joacă, spre disperarea stăpânei care se oprise în loc, așteptând ca namila să urineze pe scoarța unui copac. Bruscată, tânăra scăpă lesa din mână. Animalul o zbughi înapoi, pe cărare, trecând pe lângă mine ca glonțul. Câțiva porumbei zburară speriați de pe un tăpșan. Fâl-fâl-fâl! Cu ochii la ei, am simțit un gol sub talpă și piciorul mi-a alunecat dincolo de dâmb. M-am dus de-a rostogolul până jos, într-o prăvălire continuă, apoi n-am mai simțit nimic. O muzică stridentă ori poate niște cicade gălăgioase îmi torceau, precum o morișcă, în cap.

     Nici nu mai ştiu dacă nu trăiam cumva grozăvia altui vis ori visul acesta era unul real... Într-un anume sens, ţinta cu care pornisem de acasă fusese ratată, iar morișca din ţeastă era cea care grăbea evenimentele din ziua aceea spre un nou coşmar. În locul unde căzusem, nisipul îmi acoperea o parte a obrazului. Realizam în subconștient că sutele de gângănii pudrate care mi se roteau în jurul capului puteau crea, pentru cei care mă vedeau, imaginea unui ins destul de bizar în decorul acelei zile, cu un soi de exaltare şi nebunie.

      Deodată, auzii ca prin vis lătratul unui câine și un glas care îl certa. Umbrele se apropiau. Senzația aceasta dură o veșnicie. Apoi, cineva se aplecă deasupra mea, studiindu-mă cu atenție. „Cred că e atins de epilepsie!”, deslușii în glasul celei ce părea stăpâna câinelui. „Mai curând cred că e băut!”, mi se păru că afirmase tânărul, care trăgea acum de zgarda „demonului” ascuns în spatele soarelui, ce se scurgea ca o lavă pe pământ.

Am închis ochii, mai mult dintr-un instinct de apărare. Poate că aveau de gând a mă căuta prin buzunare ori a mă prădui de ceasul de la mână, îmi ziceam. În mintea mea, toate începură a se derula într-o devălmăşie generală. La un moment dat, mi se păru că mă aflam acasă, în România, împreună cu mama la cimitir. Numai că de data aceasta, cimitirul era imens, nesfârșit, şi nu se vedea nici țipenie de om, în afară de noi doi, lângă morminte. Așteptam să aud bătând clopotul în turla de lângă capelă. Nu bătea.

      Când eram copil, obişnuiam să-mi însoţesc mama la mormântul bunicului, să-i aprindem o lumânare și să rupem buruienile. Crucile de lemn, amestecate printre crucile de piatră, o luau acum la vale, precum fluviul care se năpusteşte să împingă marea de pe linia unde se întâlnesc cele două ape, cum văzusem la gurile Dunării. Pe atunci, la cimitir, după ce preotul își termina cuvântarea ținută pe marginea gropii, cu sicriul mortului încă deschis, auzeam mereu clopotul.      Acum însă, ba dispărea cimitirul, ba mă vedeam singur, cu desăvârşire singur, în imensitatea unei plaje mult prea toropite de soare. Era ca pe vremuri, când alergam de-a lungul țărmului să prind măcar unul din acei pescăruși afurisiți, cărora le plăcea jocul de-a prinselea cu un copil fără minte. Încercam intens să mă gândesc pentru ce mă întorsesem, așa deodată, acasă la mine? Mi se blocase ceva în creier sau o morişcă închipuită zbârnâia ca o nesimţită şi nu-mi da pace? În apropiere, niște pași scârţâiau ciudat. Vântul se porni ca din senin. Umbra aplecată deasupra mea scoase un strigăt de uimire. Ca să pot ghici de unde venise strigătul acela, am făcut câteva sforţări. Nu-mi mai simțeam nici picioarele, ca fiind ale mele. Am dat să mă pipăi cu mâinile. „Ce naiba? Unde-mi sunt brațele?” Asta mai lipsea! În plus, când am reușit să-mi ating fața cu palmele, am simțit pe degete ceva umed și lipicios. Poate că, în rostogolire, căzusem cu burta pe un petec de pământ acoperit de vreascuri, iar palmele îmi întâlniseră ceva umed şi alunecos. Putea foarte bine să fi fost niște meduze eșuate pe țărm sau chiar mă lovisem la cap și mi se deschisese arcada. Așa îmi și explicam de ce mi se părea că zăresc alte două umbre ce alunecau, dinspre marginea orizontului, spre locul în care căzusem. Două umbre care semănau cu magii porniţi după semnul arătat de steaua din vis. Abia după ce ajunseră în dreptul meu, acestea se intersectară, într-o agitaţie continuă, părând a cerceta ce mi se întâmplase. După felul agitației și uimirea lor, am înțeles că figura mea le era cunoscută. Mă forțam să deschid ochii și să văd ce era cu ele. Am simțit cum cineva îmi pune mâna pe frunte.

            -Are frisoane? (era prima voce).

            -Nu știu! (îi răspunse a doua).

            -Te doare ceva? Unde ai simțit durere când ai căzut? auzii iarăşi una dintre cele două umbre. Și foarte curios, chiar vorbea în engleză cu mine. Nu mi se adresa precum cei de dinainte, ale căror cuvinte nu îmi erau toate cunoscute. 

            -Nu-mi aduc aminte de nimic... Mai am ceva întreg? E nevoie de un medic? m-am trezit spunând. Eram sigur că cei care mă studiau erau speriați de felul în care arătam, convinși fiind că umezeala de pe mâinile mele era de la sângele care mi se prelingea ușor din arcada spartă, dar căutau să nu mă panicheze.

            -Dumnezeule! Ai căzut pe spate. Atâta tot! Nu-i nimic, înţelegi, nu-i nimic grav! Te-am zărit de la distanţă. Pur şi simplu ai sărit din calea câinelui ăla, mă înţelegi? Le-a scăpat câinele din lesă și acesta o luase pe cărare, înapoi. A trecut glonț pe lângă tine. Nici nu te-a atins. Crezi că o întâmplare ca asta îţi dă dreptul să spui orice?

Apoi, către cei din jur:

            -Tu, tinere! Și voi două, fetelor! Hai, ridicați-l și să-l ducem la noi! Dați-mi să țin eu câinele până acasă! Acolo avem cam tot ce ne trebuie.

      Era vocea magului în straie de femeie, care tare mai aducea cu doamna Oteea. Și cealaltă subțirică aducea cu Iriana. Dar nu eram sigur.

            -Nu trebuie să te temi pentru acest incident! Încearcă să te linişteşti!

      Agitat peste măsură, nu realizam cât era real şi cât era halucinaţie în tot ce mi se întâmpla. Nu erau decât măruntele întrebări care, în capul meu, deja începuseră a se sfâşia între ele. M-am trezit întins pe un pat, cu un prosop rece, pe care o mână de femeie mi-l tot trecea peste frunte. Altcineva îmi frecționa mâinile cu spirt.

            -Nu-i așa, mamă? E a treia lună de când aștept pe banca asta. Uneori mă pipăi și chiar mă întreb: „Eu sunt? Acesta e corpul meu? Privesc depărtările, dar nicio  fereastră nu se deschide, nicio ușă nu se deschide, pentru a-i face loc să treacă. Mi-a lăsat taina unei întrebări care, mereu și mereu, îmi stă dinainte... Pentru ce trebuie să nu mai știu nimic? Să fi gândit că o taină se păstrează mai bine singur, decât în doi?

            -Te gândești prea mult, Iriana! Poate ar fi bine să mergem acasă și să dormi, poate asta te va liniști, draga mea!

             -Crezi că am să pot să trăiesc așa, dacă am să dorm? Ce sunt eu, o păpușă care nu știe decât somn, veșnic somn?

            -Iriana! Ce spui? Uită-te la mine! Eşti frumoasă! Și ai un suflet bun! Nu cred să fie pe lume un om mai frumos decât tine! Și ce ai de gând să faci? Poate nu o să vină mâine, nici poimâine, dar va veni într-o zi…

      Fata era cu mintea în altă parte. Nu o asculta pe femeia care o strângea la piept. Oricât i-ar fi fost de împăcate gândurile cu astfel de rugăminți ale mamei, oricât de umil i-ar fi cerut iertare cerului pentru unele răbufniri, nu înțelegea cum poate cineva să-și elibereze inima dintr-o strânsoare ca asta, când cel la care se tot gândea nici măcar nu-și luase rămas-bun de la ea. 

           -Am stat şi azi, toată ziua, pe banca asta de lemn. Tu n-ai așteptat ziua asta așa cum am așteptat-o eu! M-am tot gândit... Aș fi vrut să știe și el că l-am aşteptat, ca şi când aş fi stat aşezată aici de-o viață. Măcar atât!

      Femeia asculta glasul vântului venit peste mare, apoi deveni din nou atentă la ce spunea fata, până ce i se păru că vântul suflă ceva mai potolit.

           -Ascultă, Iriana! Ce-ar fi să plecăm noi două într-o călătorie pe urmele lui?

Cu un gest de uimire, Iriana se desprinse din brațele mamei și îşi ascunse faţa în palme. Tresări:

          -Nu se va întoarce curând, nu-i așa! De ce? De ce?... Și prinse chip groaza că poate va rămâne închisă între cei patru pereți ai camerei, înconjurată doar de tablouri și de noaptea pustie aflată dincolo de ferestre. Femeia de lângă ea o mângâie pe păr.

           -Mergem să-l căutăm pe Nikos, de-ar fi să colindăm toată Grecia! Dacă stăm aici şi aşteptăm, nu rezolvăm nimic! 

           -Nu vreau!... Hai să mergem acasă! Pesemne că așa trebuie să fie! Nu cred că, într-o lume așa de largă, e posibil să mai fie găsit!

            -Așa-i, așa-i!... Doamne, ce încurcătură! M-ai lăsat cu sufletul la gură, fata mea!

            -Gata, îşi revine acum! auzii o voce nelumească în dreapta mea. Când am redeschis ochii, la picioarele mele se găsea doctorul Mazuris. Lângă acesta se afla doamna Oteea. Iriana tocmai adusese pe o tăviță niște cuburi de gheață. „Ce naiba se întâmplă cu mine? Ce caut eu aici?” îmi veni în minte.

            - Domnule... Mazuriss! (îl recunoscusem) Unde mă aflu?

            - Eşti pe mâini bune, mă asigură femeia. Tocmai te-ai întors în viaţa ta. Te-ai întors printre ai tăi. Nu-i aşa, doctore?

            - Da, doamnă! A luat somniferul și curând va adormi. Nu va mai simți durerile cauzate de prăbușire.

      Depășisem emoţiile de după incident și eram în viață. După vreo două ore de somn adânc, lângă mine nu mai era nimeni. Ceva mai îndepărtată de locul unde mă găseam, aşezată într-un fotoliu, doamna Oteea citea ziarul. Am realizat unde sunt și am simţit cum inima începe să-mi bată cu putere. Parcă ar fi fost un vapor cu zbaturi. Am început să număr în gând: „Atenţie, Vlade, acum se pot întoarce cu toţii! Erupţiile astea solare or fi de vină!” M-am ridicat în capul oaselor şi mi-am tras perna la spate, ca să mă sprijin. Doamna Oteea s-a ridicat grăbită de pe fotoliu, pentru a veni cât mai aproape. Am auzit-o strigând:

            -Iriana!... Unde ai plecat? Poți coborî, mamă! S-a trezit Vlad.

      Doamna Oteea se repezi să-mi ridice prosoapele de sub cămaşa udă şi boţită.

            -Doamne, uite în ce hal te-a adus câinele ăla!

      Dacă aș fi închis ochii și aș fi scormonit în memorie cu câteva ceasuri înapoi, sunt sigur că aș fi zărit clar cele două umbre, mamă și fiică, alunecând de-a lungul ţărmului, în direcţia unde mă rostogolisem de pe acel dâmb direct pe plajă. Sau mă trezisem dintr-un somn adânc și visasem? Prezența celor două femei în apropierea mea, vocile lor, erau certitudini că nu eram nici măcar prizonierul unui amărât de vis.

                                                                   (va urma)