era
timpul să răsară luna
astăzi, bunicul va căra secara din câmp
dar mâine,
mâine va înhăma din nou caii pentru
totdeauna
și gara cu ferestrele bătute în scânduri
îmi va aminti că eu și cu tine
am avut aici, doar speranțe
ori poate o insulă de frunze
și câte puțin din niște amintiri ce nu vor
apuca toamna.
poate nici n-ar strica să-ți fi spus
cât de mult durează să-mi adun gândurile
când ochii îmi erau fixați pe șuvița
părului
iar capătul fundei muiată în ploaie
tremura la vânt.
era timpul să răsară luna
poate de asta m-am și temut
că depărtările te vor împinge altor
chemări
până când umbrele noastre vor rătăci în
alte lumi
și poate ne-ar visa viața
sau dâra de pe cer spre care alergau
toți copacii.
de ce nu mă înțelege? le-aș fi spus
copacilor.
până și întrebarea se visa în alte
ceruri
și oare în beznă să nu fi văzut
că sunt poet și trebuia să-i vorbesc
despre fericire
ca un bătrân care a scăpat trenul
până să-l ducă din casa de nebuni
nu în durerea ei ci în poezia ei
cum făcuse cu Tolstoi
când se rugase de Anna Karenina
să nu fugă cu gara la ceruri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu