Împătimitul din
cuvinte
După „Icar
– extazul zborului și al iubirii” (2017), deschidem o nouă carte de poeme „Supliciile ființei lăuntrice”, ed.
Rafet, 2018, a poetului Traian Ghe. Cristea (profesor de limba română din
Rîmnicu Sărat) cu gândul la primenirea ființei lăuntrice ce sălășluiește în
sufletul „omului întreg”, nimeni altul decât „omul rostit prin umblet prin
faptă” și pentru care va veni o vreme când „timpul se oprește, clipește,
suspină”. Vom încerca împreună cu cititorul nostru, drumeț și el pe calea
întortocheată a sufletului, a ne teleporta în spațiul ideatic al poetului
râmnicean pentru a-i descifra „sufletul (care)
se rostește” și cum „palpită peste valuri și lut”, așa cum spune în poemul „Constatare”. Amprenta generală a
poemelor din acest volum este de ușoară tentativă suprarealistă care contribuie
la o rostuire nostalgică a psalmilor biblici precum și a unei versificări în
frunză doinită a cântecului popular. Spre exemplu: (…auzi soartă, vântul latră/
se-aud gemete din piatră/ clopot plâns cu glasul mic/ viaţa s-a topit în
spic....). Din dorința de curățire sufletească prin iluminare, poemele lui Traian Ghe Cristea conțin și mici/subtile
îmvățături către virtualul cititor, dar și o poetizare adesea intensă în
confesiune, sub forma rugăciunii. Pornind de la o cugetare freudiană a înălțării
omului pe „aripi de visare” cât şi a delirului care se nasc din astfel de
refulări, omul, chiar se naşte îngrădit şi îşi trăieşte continuu zădărnicia
unei aspiraţii către iubire, ori o viaţă „a fericirii de-a fi”. În versurile
poetului se simte o comunicare neîngrădită cu Dumnezeu: „mi-e crucea tot mai
grea și nu mai pot/să urc pe scara îndurării tale” și poetul se identifică cu
„păcătosul vrednic de jertfit/în labirintul ferecat în sine!”. De cele mai
multe ori metaforele se învecinează cu aglomerări metonimice și cantații orfice
spre o spovedanie textuală, iar unele poeme au „ceva” din atmosfera unui condac
bisericesc, unde până și demitizarea postmodernă intră în același joc
lumesc/biblic cu invitație la meditație.
Cu apariţia acestui
volum, Traian Ghe. Cristea îşi singularizează vocea lirică, poemele situându-se
la graniţa dintre eseul filozofic cultivat de E. Cioran şi imnul orfic, dar
plonjarea sa poematică, în acest spațiu/timp al Poeziei, îşi are aria câmpului
ideatic în „o samă” de esențe ale gândirii despre: smerenie, credință, iubire, adevăr,
cinste, bine și frumos, cât și o atitudine moralizatoare asupra relelor din
societatea noastră numită „spectacol bizar”, ori „lume întoarsă pe dos”. Și pentru
că „poetul e răstignitul anonim/pe crucea cuvintelor”, nouă nu ne rămâne decât
retorica întrebare a desprinderii sale de Lumea aceasta în „netimpul de acolo”.
Cităm dintr-un poem: „am pendulat între extaz și smerenie/cu capul plecat spre
clocotul/abisului din mine....”, dar și cu „ștreangul priponit de-o stea” (cum spune frumos), însă liber în această
sublimă înălțare „către înaltul cerului” să devină o pasăre „în colivia-mi
cugetătoare”.
Să însemne şi această aspirație spre iubirea
divină, când „sufletul nu se poate cățăra pe cuvinte”, o continuă alergare spre
adevărul Lui, țintit ca tărâm al Frumuseții și Izbăvirii, trofeul unor
deşertăciuni ale vieţii? Spune undeva: „limba sufletului meu/nu-i ca limba
clopotului... tace plină de/ostentație”. Dar cum drumul din labirintul „ființei
lăuntrice” înseamnă și desprinderea de toate ticăloșiile pământenilor, o astfel
de teleportare în poezie se face cu multă, multă Lumină: „versul meu – lumina
mea/licărire-n noaptea grea.../licărire în cuvânt/despre ce am fost și sunt...”
(Matcă). Iar „sufletul ce se rostește”
și cu care poetul reazemă cerurile rostirii acestui „împătimit din cuvinte”, ne
trimite cu gândul la biblicele proverbe ale
lui Solomon ori învățăturile unui „însetat de dreptate” cu o nouă deschidere
spre bucuria simţurilor. În această pendulare ludică, poetul va lăsa loc şi
altor cuante de timp care să lărgească, mereu şi mereu, alte orizonturi, unde
imaginaţia sa se va cristaliza într-o nouă realitate pentru a îndepărta sau
măcar a amăgi slava deșartă a celor care nu și-au privit încă, în a timpului
oglindă „deșertăciunea” și „măreția de ceară a gloriei”. Confesiv și imaginativ
ca poet, prin tăria verbului, când blând ori nemilos, dar atașat de
melodicitate și ritm, poemele-catren îl avantajează pe autor pentru că
sinceritatea este aici o calitate a poeziei, iar glasul său poetic se materializează
la umbra cărţilor care i-au înflorit viaţa. Alteori strigătul său e pentru a
anunța pericolul alunecării în poezia teribilistă de azi și a „zgomotelor” care
nu transmit nimic terapeutic. Poetul Traian Ghe. Cristea, în neostoită căutare
a rostului poeziei, poate afirma cu tărie, la capătul acestei primeniri a
ființei noastre lăuntrice, că Poezia e și leac pentru
suflet, dar și liturghie vindecătoare pentru deșertăciunile de tot felul, iar
haosul pândește lumea la toate colțurile. În singurătatea lui cu vecinătatea
cerului, omul va medita mult la iluzia veșniciei sale, cât și la viața asta
trecătoare, dar cum poezia va rămâne și după noi, îndemnul nostru e să-i
căutați poezia, fiindcă doar ea are întotdeauna un sens ultim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu