Cap. 17 – Ieșirea
din poveste
(în loc de epilog)
La plecare,
țiganca Rada ținu să o îmbrățișeze pe Ema și când căruța cu cei doi se deprinse
la drum, Victor văzu că aceasta avea ochii în lacrimi. El însă le luă drept
lacrimi de ușurare. Tot timpul călătoriei, Ema era când uimită, când agitată.
Adesea ar fi vrut să cânte, ori să strige la cai. Părea că toate forțele ei se
unesc spre cel mai fericit viitor. Nu suflă nimic despre întâmplarea cu țiganca
Rada, care-i ghicise în cărți, ba dimpotrivă, ea vedea doar partea în care
tulburătoarele vorbe nu făcuseră altceva decât să-i arunce pe unul în brațele
altuia. În urma lor se iscase furtuna. Nori cenușii se îmbulziseră pe cer. Nu
prevesteau nimic bun. Ajunși în gară, Ema zări trenurile care alunecau pe șine,
zgâlțâind geamurile sălii de așteptare, de unde trebuiau să urmărească sosirea
trenului care să-i scoată din țară. Stând la fereastră, Victor se uita spre
linii și din când în când trăgea cu ochiul spre peron unde oameni grijulii,
nehotărâți, pășeau încolo și încoace, nerăbdători să le sosească și lor trenul.
Spre intrarea pe drumul către pasarelă Victor zări, în poziție de drepți, umbra
a doi soldați. Mai apoi, o elegantă umbră neagră trecu prin dreptul lor și îi
văzu cum aceștia îl salutaseră și dăduseră raportul. Umbra în pelerină le
înmânase ceva ce scosese din buzunare, apoi se oprise în micul scuar format de
o fântână arteziană și clădirea șefului de gară. Înainte de a intra în clădire,
se întorsese cu fața spre peron și mai aruncase, în treacăt, o privire. Când
Victor îi surprinse fața, în lumina soarelui mijit printre nori, avu o
tresărire. Îl mai văzuse în urmă cu o săptămână, la spitalul militar, înaintând
pe holul dinspre camera directorului. Pe peron o santinelă înarmată făcea de
pază, chipurile, pentru liniștea oamenilor din fața gării. Lui Victor îi atrase
atenția că pășea încoace și încolo fără o țintă anume, dar trăgea cu ochiul
spre culoarul de trecere dintre ușile ieșirii din gară către peron. În timp ce
punea cap la cap toate astea, locomotiva trenului lor dădu un șuier, anunțând
că tocmai intra în gară. Victor așteptă minutul în care, pe pasarelă se
îngrămădeau călătorii care veneau înspre peron din partea opusă gării și îi
puse bagajul în mâinile Emei, spunându-i cu glasul precipitat:
– Nu-mi plac
soldații ăia, din dreptul pasarelei. Mai adineauri un ofițer cred că le-a
transmis câteva ordine precise.
– Știu. I-am
zărit și eu. Nu te teme. Pesemne urmăresc un grup format din doi inși: bărbat
și femeie. E mai bine să merg de una singură spre linia trenului, iar tu,
dragul meu, ar fi bine să ocolești gara și să o iei printre linii, pe partea
cealaltă, până ajungi la coada trenului.
– La asta
m-am gândit și eu, Ema. Avem timp. După ce te instalezi în compartiment,
înainte de semnal, urc la ultimul vagon și o să înaintez către tine, prin
vagoane.
– Te aștept.
– Ai
încredere în mine, spuse el, încercând să-și înghită durerea înțepenită ca un
nod, în gât.
Când ea s-a
îndreptat spre pasarela unde începuseră să se îngrămădească oamenii cu
bagajele, i-a făcut discret semn cu mâna și a luat-o spre ieșirea din gară.
Înșirase câțiva pași mărunți. Nerezistând inimii, Ema a alergat spre el și l-a
apucat de braț. Fără să o stânjenească prezența celorlalți, i-a cuprins fața în
palme și l-a sărutat lung pe gură:
– Să nu-ți
pui în minte și să mă lași singură în tren, îl împunse ea cu degetul.
– Haide,
Ema! Atragem atenția...
Se vedea că
era emoționată. Poate se întorsese ca să-și liniștească bătăile inimii și să-și
limpezească ochii în brațele lui. Când garnitura de vagoane intră în gară,
toată mulțimea se repezi spre șine. Ema văzu oameni care își rostogoleau
bagajele pe peronul unde era garat trenul. Apoi cum se cățărau pe scări
strigând unii la alții. Trenul se umplu cât ai clipi. Abia atunci se mișcă spre
vagonul al cărui număr le era trecut pe biletele de călătorie. În compartiment,
Ema realiză că tocmai trecuse cu bine peste acel lucru atât de important în
viața unei femei. Privi pe fereastră podul de fier și pasarela pe unde trebuia
să se strecoare Victor, venind dinspre linii. Ca să-și ascundă emoția, scoase
manuscrisul „Mesteceni în ploaie” și citi câteva rânduri. Realiză că
nimic nu se prindea de ea. Gândul îi fugi la ziua în care țiganca Rada îi
ghicise în cărți: „Plecaseră împreună
la drum. Erau doi la început. Apoi, în călătoria aia s-au văzut față în față,
doar ele două...” i se rostogoleau în ureche vorbele ciudate ale
țigăncii. Apoi cele ale lui Victor: „Hai, Ema, cred că e timpul să ne adunăm
gândurile...”
– Ai
dreptate, se auzi spunând cu voce tare, nu știu ce voiai să-mi spui, nu știu ce
voiai să auzi, știu doar că treptat dragostea a luat locul fricii, cu aceeași
ușurință cu care, sub streșini, cocoșii de tablă din tabloul „Orbi conduși de orbi” al lui Bruegel,
îndurau ploaia.
În sfârșit,
auzi semnalul de plecare al locomotivei. Când trenul porni vijelios spre
capătul țării, ea închise ochii. Trebuia să-l aștepte, în liniște, pe Victor:
„Hai! Hai... hai odată!” Se uită spre bolta cerului, ca și când i-ar fi cerut
ajutorul. Se ruga. Mai privea și pe fereastră la oamenii care mergeau pe
culoar. Niște umbre ce se mișcau și vorbeau încet. Așa i se părea. În
realitate, era un vacarm general. Doar că din compartiment, geamurile etanșe îi
creau iluzia de calm. Priveliștea se schimba mereu. După nesfârșitele fâșii de
câmpie, trenul începu să urce dealuri și terase acoperite de liziere și păduri.
Când, în cele din urmă, trenul trecu și de cea de-a doua graniță, în depărtare
apăruseră munții acoperiți de zăpadă. Ori de câte ori cineva trecea prin
dreptul ușilor compartimentului, Ema îl urmărea cu privirea. Victor tot nu se
zărea venind. Într-un târziu, ieși pe culoar și începu să caute prin vagoane.
Când și când, tresărea și îndrepta brațul către vreun călător:
–
Scuzați-mă! V-am luat drept altcineva. Îmi dați voie? se scuza și căuta mai
departe...
...La scurt
timp de la despărțire, ajuns în capătul celălalt al pasarelei, Victor simți
pași în spatele său. Nu întoarse privirea pentru a nu da cuiva de bănuit. În
fața lui mai erau câțiva trecători care se grăbeau, în sens contrar mersului
său, spre peron. Când trecu de ei, răsuflă ușurat: „Gata! Mai sunt câțiva pași
până la linii...” scutură el din cap. Numai câțiva pași, apoi avea să le taie perpendicular
spre locul unde era garat trenul său. Auzi o somație scurtă:
– Stai!
În urma sa
desluși tropăitul specific bocancilor soldățești. Nu întoarse capul. Îi plăcea
să creadă că doar i se păruse. Mergea înainte tot așa de liniștit în ciuda
faptului că tropăitul se întețise. O nouă somație îi răsună în urechea stângă:
– Stai pe
loc!
Puse
piciorul pe șina de fier și tot în același timp întoarse capul. Patul de lemn
al armei aruncată cu putere de soldatul care îl ajunsese din urmă îl izbi
direct în frunte. Simți că piciorul i se ridică de pe șină și o forță
năucitoare îl aruncă pe spate. Când își reveni se afla într-o cămăruță
întunecoasă, cu gratii în loc de uși. „Am ajuns deja în vagon?” se întrebă.
Dacă nu ar fi fost durerea din cap, zbârnâitul acela continuu, pesemne s-ar fi
ridicat de jos să aprindă lumina și să o caute, din priviri, pe Ema. Încercă,
cu efort maxim, să se ridice, dar nu reuși. Auzi zăngănitul lanțului dinspre
gratiile de fier, apoi cum o umbră subțire se aplecă și-l întoarce cu fața în
sus. Mai era cineva cu el. Unul mai scund și mai plinuț. Acela încercă să-l
facă să stea în fund. Victor se târî pe podea până găsi un perete de care se
lăsă rezemat cu spatele. Privi cu ochiul teafăr în jurul său. Se găsea pe podeaua
rece de ciment a unei celule. Îl auzi, vorbind, pe scund:
– Nu am
găsit niciun act asupra lui, domnule ofițer. Nici la locul unde a căzut,
printre linii, nu am găsit nimic.
– Care e
numele tău? Unde îți sunt actele? îl întrebă ofițerul.
Victor parcă
se văzu coborând pe pasarelă. De acolo de sus se zărea orașul luminos ca un
țurțure în văzduhul glacial, brăzdat ici și colo de țipătul unor sirene de la
fabricile din jur. Peste podul de fier zări și cupola gării înălțându-se spre asfințit.
Pe pod treceau umbrele celor care ieșiseră din schimburi. „Pentru asta
sunaseră, așadar, sirenele...” îi trecu lui Victor prin minte. Încerca să
realizeze unde se află. Undeva sub pasarelă erau și câțiva copii îmbrăcați în roșu, patinând pe
un iaz înghețat.
– Dracu să-l
ia de iaz și culoarele lui ca de oțel, zise Victor. Căută să-și ducă mâna la
ceafă, unde simțea o nouă durere cauzată de contactul violent cu șinele de cale
ferată. Renunță. Nu era în stare să ducă mâna la ceafă.
– E sub
șocul loviturii, domnule ofițer!
– Nu știi
care e numele dumitale? Numele… Numele, omule! îl zgâlțâi ofițerul.
– Numele?
Sigur că da, mi-am amintit. Tocmai îmi scrisesem numele pe carte: Vladimir
Dinulescu. Unde am pus-o? Aha!... Aici trebuie să o fi pus, în buzunar...
șopti, pipăindu-și toate buzunarele, căutând cartea despre care tocmai le
spusese: O aveam la mine. Știu sigur că am luat-o din bibliotecă și am pus-o
aici... Le-am arătat-o și lor. Chiar mi-au spus că nu le mai trebuie. Cred că
mi-a căzut când am alunecat pe gheață.
– E lovit
rău la cap. Vorbește în dodii, domnule ofițer. Să-l aduc pe părintele, ca să-l
recunoască? E și acum în camera șefului de gară, încă de azi-dimineață, când
l-am ridicat de la spital.
Când se
deschiseseră ușile și pătrunse răcoarea, Victor crezu că a venit vremea să iasă
în ploaia de afară, în vârtejul negru al beznei, ca atunci când se rătăcise în
zăvoiul de mesteceni, la Poieni, și în cele din urmă o găsise pe Ema ghemuită
la rădăcina unui arbore, strângând de frică ochii, în timp ce o șuviță udă îi
flutura pe obraz. Dar de ce nu se făcea odată ziuă, să se bucure de toată
lumina zorilor, asta nu mai înțelegea. Mai avea o speranță ca cel care îi
descoperise acolo în pădure să le arate drumul spre ieșire. Acela tocmai se
oprise dinaintea lui.
– Părinte
Elisei, auzi Victor vocea cătanei, îl recunoști? El e?
Necunoscutul
se aplecă asupra celui rezemat de perete și îi săltă bărbia. Victor crezu că a
venit timpul să se ridice și să îi spună necunoscutului nenorocirea care tocmai
l-a încercat.
– Acesta e
Vladimir Dinulescu, din sat de la noi. Un enoriaș de-al meu. Îl știu, rosti
părintele Elisei. Pentru că se spovedește la mine. Dar se vede că a fost
de-ajuns o singură greșeală, o singură nebunie, de a trece liniile printr-un
loc nepermis, ca mintea lui să se năruiască. Îmi pare rău!
– Ce facem
cu el, domnule ofițer?
– După ce-și
revine, lăsați-l să plece! ordonă ofițerul, retrăgându-se și înjurând printre
dinți.
Victor se
trezi singur, orbecăind pe străduțele laterale din apropierea gării. Fiindcă
bezna îl împiedica să zărească locuri cunoscute, începu să se roage să vină mai
repede zorii. Când a ajuns în șoseaua de pe centură a început să bureze. Câțiva
trecători umblau la nici zece metri pe un trotuar îngust, paralel cu șoseaua.
Victor înainta tot mai greu, strângând din dinți ca să nu geamă din cauza
durerii din tâmplă. Se auzi strigat:
– -Vii de la
tren? Nu știi, cel dinspre București o fi sosit în gară?
– Nu știu
despre niciun tren. Eu tocmai vin de la pădurea cu mesteceni. Am fost să caut
pe cineva, dar nu cred că m-a auzit când am și strigat cam peste tot. Greierii
ăia m-au înnebunit de-a binelea...
Oamenii de
pe partea opusă au dat nedumeriți din umeri și au plecat mai departe. „Cred că
e beat...” „O fi un nebun!” Discutau între ei, grăbind pasul.
În mintea
lui Victor, Ema rămăsese pe trunchiul mesteacănului doborât de trăsnet, în
pădurea din care ea îl striga să se facă auzită. Poate că mai era timp să o ia
pe Ema de acolo și să plece împreună prin ploaie până când aveau să iasă din
pădurea aceea de mesteceni, despre care tocmai scrisese.
Sfârșit
Ca de n-ar fi, nu s-ar povesti! Prea frumos sa fi ramas impreuna! Nicio mare iubire din literatura nu s-a finalizat cu bine, sau poate n-am aflat-o eu inca.
RăspundețiȘtergereMi-a placut, sper sa mai scrieti astfel de minunatii!
Doamna Crengu!:...„număr în gând doar păsările negre ce zboară/ca bucăți ale sufletului care se roagă/să vină iarna/și să mi te trimită în vise” (spuneam, cândva)... singure și ele, nu-i așa?, gândurile. După ce ai scris, realizezi că „viața asta atârnă de ceea ce nu spunem și atârnă de gâtul timpului ca un spânzurat de ultima dorință”, ca fără teamăsă te ridici deasupra Întâmplărilor. Că ai citit până la capăt, ai trăit cu personajele mele, e de mare „bucurie și uimire” pentru cel care a scris povestea tâlcuită a celui mai frumos cântec (și nimeni nu va ști cum a fost), înghițind emoția, ca pentru în cer să fie liniște!
RăspundețiȘtergere