Povestea Omului de Zăpadă
(poveste de Crăciun pentru toate vârstele)
Era o zi tristă
de iarnă. Un băiețel și o fetiță, singuri în casă și tremurând de frig, stăteau
la fereastră și priveau spre poarta dinspre drum, cam pe acolo unde se așteptau
să vină părinții cu lemne, de la pădure. Le-or fi fost tare frig de vreme ce
își trăseseră gulerele la hăinuțe până
peste urechi. Trăgeau cu ochiul și către cușca câinelui, un șoricar tare
năzdrăvan, de altfel, dar acum aflat ghemuit în cușcă, strâns în jurul cozii.
Din când în când priveau și spre cerul acoperit de o pâclă alburie. De sus, din
cer, începuseră să alunece spre pământ câțiva fulgi pufoși și mari.
-Ia te
uită!se miră băiețelul. Afară ninge!...
Fetița îl auzea
pe frățiorul ei ca prin vis. Gândurile îi erau la părinții ei care nu se
zăreau, încă, deschizând poarta. Îl auzea ca prin vis pe frățiorul ei cum se mira
și bătea din palme pentru minunea care începuse afară, dar nu zărea prin
fereastră decât copacii în agonie, ce-și pierduseră în zări cenușii frunzele pe
rând. Își zăvorâse cuvintele din gânduri
sperând că și iarna asta o să treacă, ca și celelalte, fără nicio
schimbare în viața lor. Și fără ca un
alt autor de povești, ca cel care știa că scrisese cartea din care îi citea
mama înainte de culcare, să mai aducă laudă celor unsprezece frați lebede
cărora surioara lor, Eliza, le împletise cămăși din fire de urzică pentru a
alunga vraja. Au privit o vreme prin fereastră, până când neaua se depusese în
curte cam de un cot.
-Știi
ce? a sărit de la fereastră băiețelul. Hai să ieșim în curte și să facem un om
de zăpadă!
Au ieșit
împreună ținându-se de mână și nici nu le mai păsa de ger, sau că le înghețau
picioarele. Își târâiau pașii prin zăpadă și simțeau că le e din nou cald ca și
atunci când mama lor îi ținea strâns la piept iar ei nici că mai respirau de teamă
că poate o să-i lase din brațe.
-Să
facem un om de zăpadă! a spus
fetița.
Într-un ceas omul de zăpadă era gata.
Băiețelul a adus un castron găurit și doi cărbuni găsiți prin magazia, acum
goală, iar fetița a găsit un morcov pe jumătate ciugulit de păsările cerului și
o limbă de pantofi aruncată lângă cușca câinelui. Drept mâini i-au pus omului
de zăpadă o mătură de curte și o creangă ruptă dintr-un dud. L-au îmbrăcat cu
hlamida de nea și i-au încheiat, până jos, nasturii. Când au terminat, mai că
ziceai că e un om adevărat. De fericire și-au strîns mâinile și au dansat în
jurul omului de zăpadă. Credeți că Azorel, șoricarul poznaș, a rămas nepăsător?
Cum i-a văzut pe cei doi copii țopăind și cântând colinde în jurul omului de
zăpadă a și abandonat cușca și ba le dădea târcoale scheunând ca să fie băgat
în seamă de cei doi copii, ba țopăia în două lăbuțe dinaintea omului de zăpadă
sperând că acesta se va îndupleca și îi va arunca un os. Nici n-au băgat de
seamă când se înserase și cum părinții încă nu veniseră de la pădure, au intrat
în casă, înfierbântați gata. În odaia copiilor era mult mai frig ca afară, sau
așa li se păruseră. În vatra din cămin părinții, înainte de plecare, le mai
lăsase un braț de lemne.
Pe o policioară fetița a găsit o cutie cu
chibrituri și i-a cerut frățiorului ei mai mare să scapere câteva chibrituri și
să aprindă focul. Consumaseră jumătate din bețele de chibrit, dar în afară de
mici luminițe ce în scurt timp se stingeau repede, nu reușiseră mare lucru.
Atunci, fetiței i-a venit ideea să toarne peste lemne un pic de gaz din lampă,
așa cum văzuse la mama ei și în cele din urmă focul a cuprins lemnele în cămin.
Apoi s-au auzit trosnind lemnele și flacăra s-a ridicat victorioasă. Încăperea
s-a umplut de o lumină care șerpuia până la tavan. Se făcuse deja cald în odaie
când au venit părinții dar ei nu i-au mai auzit tropăind din picioare pe prispa
casei pentru a scutura zăpada de pe încălțări. Frânți de oboseală, în
zbenguiala din acea zi, copiii dormeau și poate că visau în pătuțul lor când
mama i-a sărutat pe frunte și i-a învelit cu câte un pled din lână.
Să nu credeți că am uitat de omul de
zăpadă. Oare ce făcea el în plin frig și ger, acolo în curte? Mantaua de nea cu
care îl îmbrăcaseră copiii, devenise strălucitoare. Ochii lui negri din
cărbune, acoperiți cu o pojghiță de gheață îi străluceau ca două stele. Omul de
Zăpadă simțea că prinde viață. Și, în curând, își putu dezmorți brațele ca de
lemn de putu zări mai întâi cușca câinelui. Dar acesta se făcuse covrig în
jurul cozii și nici botișorul nu i se mai vedea dintre lăbuțe. Apoi auzi
scrâșnetul scoarțelor de pe copacii înșirați de-a lungul gardului și chiar le
desluși geamătul și oftatul bolnăvicios. Își arătă uimirea și mirarea printr-o
strâmbătură de clovn, din morcovul zdrențuit, când zări și casa unde
dispăruseră cu câteva ceasuri în urmă, copiii. „Băbuța asta cu țurțuri la
streașină și broboadă ca de nea peste ea, seamănă cu o cloșcă care stă gata să adoarmă
cu puișorii sub ea”, se înveseli Omul de Zăpadă când își auzi pentru prima oară
vocea în plin viscol. Dar ceva anume tot îi atrăsese luarea aminte, de vreme ce
nu-și mai putea dezlipi ochii de la fereastra unde ceva mai devreme cei doi
copii își lipiseră năsucurile de geam pentru a-l mai privi încă o dată cum
trona el de unul singur prin toată curtea. Flacăra din cămin îi atrăsese
atenția. Fiindcă, trebuie să mă credeți, nu era o flacără oarecare, ci o minune
de flacără cu trup subțire și ce mai tura-vura, întruchipa o adevărată crăiasă.
Și din ce o privea mai mult, cu atât se simțea mai tare atras de frumusețea ei.
„Măi, ce minunăție! Iat-o și pe Crăiasa Focului!” a fost primul gând al omului
de zăpadă. Și se îndrăgosti de crăiasa zămislită din acea flacără care
îmbrățișa cu limbi de foc lemnele din cămin. „Doamne! se rugă Omul de Zăpadă, intens.
Știi că nu ți-am cerut niciodată nimic. Dar acum, dacă m-ai asculta, dă-mi ceea
ce inima îmi cere”. Din adâncuri de bolți tună o voce. Îi glăsuia însuși stăpânul
tuturor lumilor: „Nebunule! Știi că nu pot să fac nimic pentru lumea în care tot
mai crezi că e posibil orice. Dar, fie! Îmi calc pe suflet ca să tremure
sufletul tău și al celor ce vor mai lua aminte!„
S-au închis porțile cerului și Omul de Zăpadă
se ridică din troiene și se apropie tiptil-tiptil de fereastra unde văzuse
flacăra, și de unde avu un dialog cu ea:
-Ce frumoasă ești! rosti el destul de timid.
-Cine ești tu? se miră crăiasa. Ori ești cel de dincolo
de orice închipuite vise, ori îmi văd tinerețea
întrupată în cuvânt? Șoaptele tale se
pitesc după amintirile copilei ce a îmbrăcat cămașa de foc a iubirii, dar
obrajii mei roșii ciupesc zorile, răsare doar soarele în lumea mea și asta
chiar o să te doară...
-Ce
nostimă ești! zise el înroșindu-se în dreptul nasului și mai mult. Și ea chiar
îi observă aspectul vesel și duios ca al îndrăgostiților care cum dau de
căldură i-au loc pe divan, dinaintea focului din cămin.
-Crăiasa
mea – bâigui Omul de Zăpadă -, să știi că eu chiar te iubesc, dar...
-Dar
ce?...
-O fi
oare, potrivit?
- Ești
îndrăgostit de mine? îl întrerupse ea.
-Da, Crăiasă
a Focului, sunt îndrăgostit. Vino în lumea mea de aici, vino la mine!
Flacăra se coborî din tavan și se oglindi
în fereastră.
-Bine, ne-am înțeles. Pentru totdeauna?
-Pentru
totdeauna! Și până dincolo de moarte!
Cu
fericirea oglindindu-i-se pe chip, Crăiasa Focului ieși afară și se arătă
dinaintea Omului de Zăpadă. Iar el mai că se topea de dragul ei. Când se aflară
unul dinaintea celuilalt, niciunul dintre cei doi nu ar mai fi gândit cât de
nedrept este împărțit norocul în viață, fiindcă atunci când s-au privit, au
înțeles că numai ea, iubirea, îi pusese față în față pentru totdeauna. Prima
care a vorbit după această uluială care i-a cuprins a fost Crăiasa Focului:
-Ei,
dragul meu?!... Dar tu ești un om de zăpadă, cum poate să ardă iubirea în inima
ta?
-Știu că
ești din lumea potrivnică mie, dar eu te iubesc! Te iubesc!... Te iubesc! îi jură
Omul de Zăpadă. (Îngenunche dinaintea ei) Cum aș mai putea trăi fără a nu mai
putea vedea lumina
de pe chipul tău?... Știu că dragostea asta o să ne doboare pe amândoi. Dar nu
te speria, iubito! Crede-mă! Iarna asta, deja a pășit pe vârfuri și am primit-o
neștiind că la picioarele ei mi-am așezat frânghia pentru eșafod lângă poezia
gurii tale mereu flămânde. Cum te-am văzut am iubit legănatul stelelor pe boltă
și gândurile mele întinzându-se ca o pisică leneșă în vatra căminului din care
ai răsărit în cale-mi... Știi? Am visat că dansam amândoi prin ninsoare.
-Dragul meu Om de Zăpadă! Ești captiv în arcul unui
anotimp refuzat de Soarele meu, dar și îndrăgostiții au dreptul la un blid de mâncare cu atât mai
mult niște biete făpturi însetate, cu desaga cerului pe umeri.
Omul de zăpadă
rămăsese fără grai, topit pentru crăiasa lui. I-a vorbit despre comorile din
talpa pădurii de mesteceni, o poveste care știa că o să-i placă mult, adică pe
unde i-au fost și lui pașii, cândva. I-a mai spus despre țara de unde venea el,
acolo unde vântul mai atinge pomeții frigului și promoroaca îmbracă haine de
înger.
Ea tot nu-l
credea:
-Spune-mi unde se duc diminețile cu aroma acelor
îndrăgostiți care s-au sărutat prima oară?... Hai, spune ceva, iubitule! Însă dansul nu ți-l
voi refuza. Cred că ai dreptate: e o plăcere să danseze cineva cu mine.
Omul de Zăpadă
simți că iubirea îi apropie unul de altul. O luă în brațe pe crăiasa lui, iar
ea se lăsă moale ca un fulg când se află în brațele lui. Se topeau unul în
brațele celuilalt. El vedea cum se subțiază în trup și se topește de dor pe
picioare când se găsi în strânsoarea brațelor ei. Ea simțea că peste flacăra
care-i arde în piept cineva aruncase o găleată de apă și inima ei de flacără,
mai adineauri atinsă de ceva necunoscut, dar și plăcut în același timp, i se
stingea încet-încet. Abia mai pâlpâia. Erau în primejdie să fie pierduți pentru
totdeauna, amândoi, dacă el nu și-ar fi lăsat brațele, să cadă, pe lângă trup.
„Oare de ce se teme, acum?” gândea ea.
-De ce
vrei să renunți la mine? îl întrebă.
Numai că el
înțelesese că pentru a rămâne amândoi în viață, trebuia să lase iubirea să
plece din viața lor. Un timp, niciunul n-a mai zis nimic. Iar când se priviră din
nou în ochi, înțeleseseră amândoi, pentru totdeauna, că fiecare din ei își purtau
unul celuilalt moartea, ori ceea ce muritorii de rând numesc, asta, destin.
-Ți-e
frig? întrebă el.
-Tu
arzi, dragul meu, spuse ea. Aud în mine toate lucrurile care vreau să moară.
-E
prețul ființei noastre. Și-i întristat, acum, sufletul meu… Plec. Lumea mea e
în cer. Cu bine!
-Sper că
ai să revii...
Dimineața,
băiețelul și fetița au găsit focul stins în cămin, iar când au privit prin
fereastră Omul de Zăpadă nu mai era decât o grămăjoară de zăpadă pe locul unde
fusese ridicat. Se topise.
Azorel, șoricarul de până mai ieri gata să obțină prin
ghidușii iertarea vieții sale, nici că mai mișca strâns în jurul cozii, în
cușca lui și se părea, după mutra ochișorilor când și când iviți după
urechiușe, că nu era străin de tot ceea ce se întâmplase acolo, peste noapte.
-Sper că
o să mai vină și alte ninsori, nu-i așa? i-a zis băiețelul surioarei lui mai
mici. Să nu verși lacrimi. Lumea care va veni, se poate naște din umbră.
Nebunia Omului de Zăpadă să ne fie singura înțelepciune! Fetița însă nu
înțelesese. O lacrimă furișată pe obraz arăta că îl îndrăgise cu adevărat pe
acel Om de Zăpadă. Și-i era ciudă că Azorel, șoricarul din curte nu putea să
vorbească și să le povestească ce se întâmplase în noaptea care trecuse cu
Omul de Zăpadă care dispăruse odată cu primele raze ale soarelui ivit pe cer,
odată cu zorii.
În același timp,
visa cum la prima ninsoare va ridica din nou un om de zăpadă care să se ridice până
la stele, odată cu visele lor.
Povestea nu e nouă, dar ai meritul de a da o conotație personală. O poveste de dragoste imposibilă, tâlcuită în limbajul a două inimi care și-au aparținut cândva.
RăspundețiȘtergere