Din sertarul cu amintiri

Cu Marin Ifrim în vizită la poetul Ion Gheorghe

               (din sertarul cu amintiri: 2010)

  

      Într-o vară poetul Marin Ifrim mi-a propus să îl însoțesc la Sărățeanca pentru a-l vizita pe poetul Ion Gheorghe. Pe drum îmi recita o poezie de-a sa în care spunea cum s-a ales poetul „vâjâind în rime şi ritmuri ca un asteroid/spintecând furtuni stingându-se într-o văgăună tungusă/... s-a născut poetul... /minunea negăsită-n tabla de materii„ („Omul ales”: din vol. Poeme, 2003). Nimic nu-i întâmplător pe lumea asta. Era în 2010! Mai exact, într-o sâmbătă, pe 10 iulie, am fost în vizită la poetul Ion Gheorghe, aflat -atunci-, la Sărăţeanca de Buzău, unde (după câte ni s-a spus) se simte bine, încărcat cu energia zonei de sub dealul Viei (dealul Monteoru) şi bariera protectoare a statuetelor găsite depozitate într-o văgăună de pământ pe dealurile Istriţei de la Pietroasele, aflate acum în depozitul casei sale. Mă aflam alături de poeţii Marin Ifrim, Lucian Mănăilescu, profesorul Stelian Grigore şi avocatul Valere Burlacu. Mai târziu ni s-a alăturat şi Gheorghe Postelnicu, cel care a dat recent tiparului efigia în aur literar, numită Opera lui Ion Gheorghe (190 pagini). Dar să revin: Platon a scris, primul, multe opere - cu eleganţă, cu fineţe şi înţelepciune – dar, astăzi, puţini sunt cei care îl şi înţeleg. Poetul de la Sărăţeanca îi recunoaşte acestuia „îndrăzneala” de a arăta lumilor viitoare „calea”, numită şi de Iisus, pentru că Dumnezeu este însuşi spiritul nostru, iar Iisus este fântâna esenţei de la care, mai apoi, au emanat toate lucrurile mari ale acestei lumi. Şi Dan Puric (îi spuneam lui Marin Ifrim, pe drum) ne atrage atenţia asupra celor care ne conduc şi stau călare pe saci de bani sau a celor care au adus în ţara mea doar „cârdurile de ciori” care, se ştie, mare prăpăd fac în semănăturile ţăranului, rămas uitat în câmp, cu braţele ridicate doar la cer. Vorba lui are, însă, ceva din „frumuseţea” evlavioasă a cronicilor. Dar când e vorba de pamflet, în Buzău doar Marin Ifrim, în tabletele sale (din „Jurnalul de Vrancea”) a preluat „peria de sârmă” cu care Arghezi îşi lucra pamfletul, izbutind să strecoare otrava îndoielii până şi în insul tabloidizat.

     Despre bariera protectoare pusă de zeul ceresc al teritoriilor dacice asupra zonelor de sub Dealul Viei şi de la Sărăţeanca, acasă la poetul Ion Gheorghe, acesta ne-a ţinut o lecţie memorabilă de istorie, demnă de a fi redată cândva. Dar imaginaţia, judecata, memoria, inteligenţa, lecţia cu care ne-a uimit, la venerabila vârstă de 75 de ani, poetul Ion Gheorghe, ne arată nouă că limba ca şi scrisul nu au fost şi nu sunt daruri naturale, ci creaţii ale omului. Notasem undeva (nici nu mai ştiu pe unde am găsit asta) cum că, în „Poessie”, Tommaso Campanela – prin 1921 – făcea următoarea afirmaţie, scriindu-i, se pare, lui Galilei: „Eu învăţ mai mult din anatomia unei furnici, sau a unui fir de iarbă”. Mi-am reamintit asta, în timp ce-l ascultam cu interes pe poetul de la Sărăţeanca. Scrisese volumul Vine iarba (1963) și mă gândeam cum făcea în acele versuri din acea carte şi legătura dintre cele trei ecuaţii ale mele: Dumnezeu – creatorul suprem, Iisus – mesagerul Lui pe pământ, şi Omul – creator şi mesager rămas să mărşăluiască, în cuvânt, mai departe. Şi am realizat că Dumnezeu a pus în mâna omului propriul său destin: cât de mare este agerimea minţii omeneşti! „Vine iarba, înspăimântă oraşele;/ nemăsurat întorcându-le din adânc.... Nu vă jucaţi niciodată cu iarba” (avertiza poetul de la Sărăţeanca). Dar, ce spun eu? Mai bine ar fi să-i dăm ascultare poetului: „Astăzi încetinind mersul prelungesc vremea ce mi s-a dat/Trag de trâmba timpului lungind spre viitor./În toate am avut măsură de simplu soldat/Rămas de pluton şi declarat dezertor.../Mi-am umblat viaţa pe jos în izbânda de duh/A vechilor înţelepţi şi-a tinerelor sofine/Plecate din Dacia, de la Toc-Chereluş,/Cum umbla mama la muncile câmpului, în fiinţă cu mine...” (Poemul: „Crucile Istriţei”, din. vol. Concluziile senectuţii). În acest poem, poetul dă glas unei dureroase dezamăgiri: „Adevărul îşi duce degetul la buzele arse şi triste”. Încercaţi să umblaţi, ca mine, prin subteranele acestei gândiri poetice, unde un „principiu înoată în jos şi alt principiu se-aruncă-n sus”, şi veţi realiza că, din al Împărăţiei de unde, odinioară, feciorul de împărat rătăcise teritoriile, în goana după acel iepure, oricine ai fi, nu te mai întorci. Din subteranele acestor dialoguri purtate în tăcerea lecturii cu poetul Ion Gheorghe, am înţeles ce fel de soartă a ursit Domnul, omului. Şi, uite aşa, se aşterne uitarea peste toți! Turnul Babel se aşterne, şi el, peste speranţele lui. Şi, uite, cum TOTUL devine o zădărnicie grandioasă, cam cât a mult vestitului turn. Poate acest cântec are menirea să ne aducă înapoi, din „Împărăţia de unde...”, ca pe feciorul acela rătăcitor: „Rudele, nepoţii, strănepoţii, tot felul de portrete mai mici/ Le-am urcat în pod, am pus lacătul la tot ce-a fost Istoria până aici./ Aşa va fi cu noi toţi, ba încă şi mai rău,/ După întâi Ianuarie Două Mii Şapte, la Carpaţi se va instala iarăşi marele hău:/ Nici conducătorii noştri de frunte, nici noi, scriitorii,/ Nu vom avea loc în paginile acelei Istorii,/ Nici chiar manualul de geografie/ Cu hărţile şi cu numele României n-au cum să mai fie./ Marii geografi germani, cartografiind munţi, râuri, aşezări,/ Le vor da numele filosofilor, cavalerilor, trubadurilor şi căpitanilor ce-au pus temei propriei ţări:/ Piscul Blair, Muntele Bush, Văgăuna Ema  Nicholson, Fluviul Solana, Râul Oli Ren –/ Comisari şi monitori, ctitori acestei opere nefaste în care vom mărşălui acelaşi refren:/ Lili Marlen, Lili Marlen, Lili Marlen!” (Ion Gheorghe, în Concluziile Senectuţii, 2010). Ne aflam sub nucul din ograda casei sale părinteşti, era vară şi noi ne aflam strânşi roată, în jurul poetului, la o masă rotundă, improvizată din lemnul unui tambur „sub orga de vânt cu cinci fluiere în care sufla zeul turmelor – Pan”, agăţată de creanga nucului. I-am spus: „V-am cunoscut ca poet socialist realist. În 1972 când am venit la redacția revistei Luceafărul mi-ați citit poeziile și doar m-ați încurajat, dar nu mi-ați publicat măcar una din ele”. Poetul şi-a descoperit fruntea, ridicându-şi şapca „de tranziţie” de pe cap, şi mi-a aruncat o privire scrutătoare. Aşa cum ai defrişa un gând ascuns, cu sabia adevărului. Marin Ifrim, Lucian Mănăilescu, Gheorghe Postelnicu, Nistor Tănăsescu şi Stelian Grigore (cei de faţă, cu care venisem în vizită) au rămas cu privirile în aer, încremeniţi. Nu se aşteptau la asemenea nerozie din partea mea. Poetul mă privea ca şi cum cineva ar fi vrut să strivească, între filele unei cărţi, o gânganie. Nu m-am lăsat intimidat. L-am privit stăruitor, drept în ochi. Tot poetul Ion Gheorghe a rupt apoi  tăcerea, destinzând atmosfera cu următoarea frază… (şi tocmai de aceea, o ţin minte): „Şi spui că erai student, pe atunci? Se vede că eraţi nişte tineri care aţi intuit corect. Pe nedrept, acum sunt cel mai hulit bărbat. Şi, să reţii: eu încă păstrez carnetul roşu, depunând mărturia căderii patriei mele. Ţărănimea, pe care am cântat-o eu, a reprezentat ogorul, îngrijit cu palmele lor, şi din care am ieşit eu. La căpătâiul ţăranului gigant mi-am înfipt inima, ca pe-o cruce. Asta e povara mea. Să nu-mi inventeze ei, altele!”

    Scriitorul şi prietenul Marin Ifrim, la vizita făcută la Sărăţeanca, îmi cerea să-mi spun părerea asupra unui „fapt”, trăit de mine, cu ocazia acestei vizite la casa poetului Ion Gheorghe. Acolo, poetul m-a condus într-o magazie răcoroasă, unde depozitase multe statuete din piatră: gresii şi calcare. Nu te lăsa să pui mâna pe obiecte. Doar să le admiri cu ochii. În curtea sa, erau şi la vedere, astfel de obiecte cu diverse forme şi înfăţişări. Nu cunosc expresia de „paste litice”, pe care experţii o atribuie acestor pietre. Eu – am spus asta cu voce tare (după vizitarea acestora în magazia din spatele casei de la Sărăţeanca) – am văzut pietrele! Gura păcătosului adevăr grăieşte! Acolo, în magazia sa, poetul le numea, simplu, statuete. Am luat câteva (din curtea sa), în mâini, şi le-am pipăit. Impresia mea a fost că astfel de statuete (şlefuite de intemperiile vremii), mai văzusem, cândva, în copilărie, lângă mormintele sau pe crucile din piatră, în cimitirul turcesc, în satul copilăriei. Semănau şi acestea de acum, cu astfel de grupări ovale, statuete şi ansambluri imagistice, depuse cândva, pe movile funerare, sau legate împreună cu unele ansambluri „naturale”, bine îmbinate. Cele ale poetului, îmi sugerau mie că unele aveau o „asamblare” mai specială, prin paste de ciment natural sau argile preparate de mâini de „olari meseriaşi”. Privite din unghiuri diferite, acestea reprezentau chiar forme stranii, mult asemănătoare şi izbitoare cu reprezentările unor figuri mitice: sirene, sfincşi, harpii, ori alegorii cu acestea etc.

    La întoarcere, făcând o aluzie la tot ce s-a întâmplat acolo, Marin Ifrim mi-a spus: „Încep să înţeleg cum nu se vede poezia, alte cuvinte vin să ia locul/altor cuvinte”.

                                                                        

...galeria cu portrete la Mihai Sălcuțan

Scena lumii de azi și galeria cu portrete la Mihai Sălcuțan

      Cartea de schițe umoristice „Ce-i lipsește milionarului”, a autorului buzoian Mihai Sălcuțan, apărută la Ed. editgraph, 2019, continuă firul epic al cărților precedente spre a oferi cititorului un spectacol cotidian și al faptului divers, de obicei scos în evidență prin anecdotica lui în cele treizeci și unu de schițe, într-o proză scurtă inspirată de moravurile și năravurile lumii în care trăim. În textele sale inspirate din dramele oamenilor mărunți din diverse sfere de activitate, acolo unde se găsesc oameni prinși pe piciorul unui comic de situație, autorul vine cu umorul aducător de relaxare, urmărind detaliul care să declanșeze poanta finală. Râzând de „bolile” acestui sistem infestat cu ipocrizia unor personaje dubioase, dar cu arma umorului și a ironiei, stigmatizând doar aspectele urâte, autorul își face din plin datoria de a transfigura anecdoticul în forma artistică a satirei spre a evidenția în galeria sa de portrete grotescul, viciul, lipsa de valoare, urâțenia sufletului, șarlatania și cam tot ceea ce e reprobabil în comportamentul unora. Aproape nimic din ceea ce se narează nu ține de senzațional cât de poanta la care apelează în finalul prozelor acest autor. Astfel de portrete, țintuite ca într-un insectar al specimenelor corupte și dubioase, sunt configurate caricatural sub penița umoristului pornit să fixeze situații și comportamente. Arta scrierii lui Mihai Sălcuțan îmbracă forme diferite: de la lirismul fermecător al descrierii unui tablou firesc, realist, cu care își ornează cadrul întâmplării, până la poanta finală și ceva din tâlcul amar al înfierării satirice. Mereu aflat în căutarea unui ideal de viață pozitiv, în care se afișează și personaje care să-și dea arama pe față (în medii ale cârciumarilor, judecătorilor, avocaților, polițiștilor, preoților, afaceriștilor hrăpăreți, doctorilor, politicienilor, profesorilor, șoferilor, țiganilor excroci etc...), autorul își extrage substanța schițelor sale din întâmplări hazlii, efectul comicului provocând râsul investit cu funcțiile comicului denunțător.

       Astfel: în schița intitulată „Efectele pestei porcine africane asupra umorului românesc” cititorul ia cunoștință cu tâlcul ascuns al dialogurilor hazlii, surprins în anecdotica pățaniei autorului care fusese invitat din vreme la Festivalul umorului „Constantin Tănase” ținut la Vaslui și ajuns după spartul târgului din cauza unor slujbași ai societății, întorcându-l de la Mărășești la Buzău de câteva ori pentru niște chichițe a unor legi prost înțelese, însă musai, zic ei, ar trebui aplicate și acolo unde nu e cazul, adică în situații de-a dreptul comice pentru cititor. Schița „Execuție testamentară” scoate în evidență istețimea femeii simple, persecutată o viață întreagă de avariția bolnavă a soțului cârciumar. Găselnița la care recurge femeia, pusă să jure „cu mâna pe Biblie” că va îndeplini porunca bărbatului și după moartea acestuia, îi va aduce acel zâmbet așteptat nu numai sorei femeii, speriată că i-a pus defunctului toți banii în cutiuța din sicriu, ci și cititorului. Pe omul simplu (din Atac de panică), asupra căruia s-a abătut norocul câștigului unui autoturism la tombola organizată de un supermarket cu ocazia Anului Nou, doar elementul caricatural al situației șoferului de „pompe funebre”, pus să îi conducă mașina către casă, îl scoate în evidență. Și aceasta nu-i decât o proză cu o știre oarecre, dar cu un deznodământ neașteptat și gustat de cititor doar prin poanta finală, ceea ce și urmărește prozatorul prin această alunecare subtilă spre comic și exasperare. O altă proză „Colacul de salvare”, ne vorbește despre beneficiile urbanizării (nu-i așa?) care merg mână în mână pe la noi cu încurcatele căi ale instituțiilor ocupate mai mult cu „pusul bețelor în roată”. Preotul de la țară (din Unde bate internetul), prins în carapacea informațională a tot felul de bloguri și conturi de facebook de pe internet, pentru a se face subtil înțeles, se folosește de pilde când internetul îi sare în ajutor. „Nu te pune cu elevii” este o schiță care ne vorbește despre latura educativă a școlilor, dar e și narațiunea cu trimiteri la bancurile hazoase ale elevilor isteți, cât și prinși în demonstrația unei pilule satirice construite pe un caz cât se poate de real, iar când „gluma” dacă-i glumă, trebuie dusă fie și pe fondul disperării celui în cauză până la capăt. Nu lipsesc din volum prozele cu trimiteri moralizatoare, de altfel modulații ale unei anume îndemânări ale autorului de a construi pe un fond epic atmosfera dominatoare a lumii banului: vezi și schița care dă titlul volumului „Ce-i lipsește milionarului”. În proze care dezvăluie lumea pungașilor tocmai eliberați din pușcării, cât și foști pușcăriași, care în libertate își reiau metehnele, ori lumea doctorilor, mergând în creionarea unor portrete asemănătoare cu cele din bancurile cu doctori și nebuni, cititorul nu are cum să nu-i descopere autorului acel simț mereu întreținut al spiritului de observație, a virtuților de povestitor și, deopotrivă, de fin umorist. Nu lipsesc schițele despre funcționari de stat, oameni politici care „ca toți parveniții din această sferă” sunt de o viclenie ascunsă „cu dexteritate în a minți, înșela, a promite vrute și nevrute fără nicio acoperire”, iar „la pofta lor de putere și de căpătuială prin orice mijloace s-a adunat tupeul fără limite, disprețul pentru toți ceilalți și servilismul față de cei care au pâinea și cuțitul în structurile decizionale de la București” (vezi: Secretele interesului național, proză care demască nimicnicia și găunoșenia discursului unui candidat pentru parlamentul țării.). Dar ca și în cazul schițelor cu judecători ori avocați, efectele comicului e, întotdeauna, menit să provoace râsul legitim, reprobarea sau indignarea. Și repet, mai în toate aceste proze scurte, poanta finală, prin vestea incredibilă a ultimei „încurcături”, asigură puntea de trecre de la ironie la umor și cititorul râde în ambele prilejuri, dar în primul caz, pentru a pedepsi, chiar dacă atât râsul nostru cât și al prozatorului, devine unul de lehamite și disperare că trăim astfel de vremuri.

      Tragem concluzia că ironia, în cazul lui Mihai Sălcuțan, trece prin filtrul unui umor nu lipsit de indulgență, iar proza sa este o radiografie dură a unei societăți conturată discret în corpul narațiunii cu accent satiric. Așadar, dintre scriitorii buzoieni contemporani, care au valorificat râsul, investiți cu funcțiile unei satire denunțătoare, Mihai Sălcuțan este un autor devotat estetic râsului terapeutic în paginile unei cărți cu portrete dintr-o lume aparent bizară, când transcrie crâmpeie din cotidian, o lume nedesprinsă de moravurile și năravurile noastre balcanice înfierate de Caragiale..., și care reprezintă imitația comică a unei societăți ce nu se poate desprinde de comunism.

O antologie de autor

Șlefuitorii de cuvinte (vol. I și II)

               (note făcute pe marginea unei antologii de autor)

     După apariția monumentalelor istorii ale literaturii române ale lui G. Călinescu, N. Manolescu, I. Rotaru ș.a. se părea că se va scrie din ce în ce mai rar despre clasicii literaturii și cărțile acestora vor rămâne pe rafturile bibliotecilor și singurătatea lor nu va mai fi tulburată nici de cititori, nici de critici. Iată că nu-i chiar așa: din dorința fermă de a-și invita cititorul la lectură „pentru a (re)descoperi frumusețile scoase la iveală de șlefuitorii de cuvinte” (poeții - n.n.), Stan Brebenel scoate primul vol. din „Șlefuitorii de cuvinte” (apărut la ed. Teocora, 2018), urmat în 2019 de vol II cu un optimism ce poate fi considerat de critica actuală nu numai un act de curaj dar și credința că apariția acestora (o simbioză între dicționarul despre scriitori și antologia de poezie) e necesară celui doritor în a se documenta cu privire la destinul, opera, stilul, căutările tematice ale poeților îndrăgiți. Portretele poeților (surprinse în adevărate tablouri de viață), poveștile romanțate despre debutul unora, publicistica în reviste, cărțile scrise, distincții primite, școli urmate, considerații generale asupra încadrării acestora în literatura zonală ca și cele două-trei poeme venite să le reprezinte căutările poetice, sunt relatate cu grija de a fi cât mai la obiect cu fenomenul literar actual. Cartea e necesară celui doritor să afle cât mai multe despre viața poeților preferați și prin modul în care autorul buzunărește sufletele poeților prin acele însemnări ce încadrează succint evenimente ca: descoperirea unei cărţi bune (asupra căreia face o dizertație punctuală), o discuţie între prieteni, întâlniri cu oameni deosebiţi sau mici întâmplări din viaţa lor… Despre cei 75 de poeți prezentați în primul volum, aproape jumătate (36) sunt buzoieni, alții sunt din Slobozia, Bacău, Brăila, Focșani, Brașov, București etc... Prin acest mod de a îmbina informațiile despre un poet (de evidența unui dicționar) cu poezia specifică fiecărui autor, Stan Brebenel ne oferă o imagine a vieţii și totodată o aventură pe cont propriu, ca oricare alta –  un risc asumat.

     Întregind (ca în tabelul lui Mendeleev) tabloul arderilor poetice cu clasicii literaturii române, în „Șlefuitorii de cuvinte” vol. II, autorul s-a concentrat pe acei autori și acele manifestări poetice care au avut o importanță decisivă pentru cultura românească, căutând în primul rând poeții care au optat pentru un ideal poetic. Interesul pentru viața, opera și poezia celor 33 de poeți plus o poetă din această carte, care nu este o „istorie” în sensul tradițional, ne este dezvăluit chiar de autorul ei care spune în contextul cărții: „Aceste câteva bijuterii (e vorba despre cele 2-3 poezii din creația poeților, care însoțesc succintele prezentări – n.n) sper să vă determine să nu-i condamnați la uitare și să le căutați cărțile”. În acest tablou al elementelor poetice, nu neapărat în ordine cronologică, cititorului îi sunt prezentați romanticii în persoana „poetului național” – în „sensul definit de Herder ca fiind poetul care reprezintă vocea poporului -, de-acum Vasile Alecsandri „acel rege-al poeziei, vecinic tânăr și ferice”, cel care a sesizat, a afirmat și a privelegiat, primul la noi „identitatea de poet” (cum spune Aureliu Goci). Vin la rând poeții din epoca modernă cu Mihai Eminescu „poetul nepereche” și „Luceafărul” poeziei românești în prim plan și noi reținem de pe fila 56 a manuscrisului cu nr. 2275 al lui M. Eminescu – unde pe versiunea B a poemului în cauză vorbește de prelucrarea poveștii lui Kunisch, de nenorocul omului de geniu care: „nici nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de-a fi fericit”. Prezentarea lui Stan Brebenel e urmată de poezia „Doina”, din care marele poet face o hartă a spiritualității românești, o „România Mare”, în fapt, un manifest social, aproape o invitație la un război de apărare a identității naționale. Îi urmează eminescienii (epigonii): Alexandru Vlahuță, Panait Cerna (inventatorul poeziei de concepție), Șt. O. Iosif și Octavian Goga (tribunul patriotismului la noi). Tradiționaliștii în spiritul țărănismului și cei ortodocși sunt reprezentați prin George Coșbuc (poetul țărănimii), apoi Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Ion Pilat, Radu Gyr și Vasile Militaru. Cei trei poeți ai triunghiului tragic (V. Voiculescu medic de profesie; N. Crainic profesor doctor în teologie; R. Gyr filolog universitar) – sudiști toți pe harta țării – au fost la începuturi discipoli ai lui Arghezi, având poezia acestuia ca efect modelator pentru creația lor. Toți trei au suportat grozăviile pușcăriilor comuniste, incomparabil mai inumane ca în cazul deținuților iluștri Villon și Cervantes. La V. Voiculescu autorul scoate în evidență volumul „Poeme cu îngeri”, volum cu care poetul câștigase renumele de mare scriitor și premiul Național de Poezie. De reamintit cele 90 din „Ultimele sonete închipuite după Shakespeare în traducere imaginară” și cărțile de popularizare medicală ale acestuia. La Radu Gyr (implicat și în mișcarea legionară) impresionează condamnarea la muncă silnică pe viață pentru poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, pedeapsă comutată la 25 ani de închisoare. Capodopera sa „Ce tare sunt, Doamne!” , ca și  „Iisus în celulă” (poezii religioase deosebite) au fost scrise în închisoare. Despre Vasile Militaru (poet născut într-o familie foarte săracă fapt pentru care a urmat doar patru clase), și condamnat la 20 de ani de temniță grea pentru crimă și uneltire contra regimului în 1959, cititorul află, din prezentarea făcută, că e autorul celebrei „Din bucata mea de pâine” pusă pe melodie și cântată de Ionela Prodan, dar și a poeziei atribuită inițial lui Coșbuc „Mama” (cu celebrul vers ”A venit aseară mama, din sătucu-i de departe”. Vin la rând interbelicii  reprezentați de acești titani ai liricii românești: Tudor Argezi, L. Blaga, G. Bacovia și I. Barbu. Despre L. Blaga, un „inventator al spațiului mioritic” (după G. Călinescu), la începuturi a îmbrățișat mișcarea gândiristă, cum erau numiți cei strânși în jurul revistei din acea vreme, „Gândirea”. Ca poet cosmogonic și apocaliptic, Blaga este un poet metafilosof, deoarece citindu-i volumele de poezie nu ai cum să nu te întrebi „ce a fost mai întâi: poezia sau filosofia” și răspunsul nu poate fi decât „mai întâi a fost relația dintre ele”. Despre George Bacovia se spunea la timpul său de critica vremii, că e un poet simbolist minor, însă spre surprinderea multora poezia sa se impune, ca receptivitate, la cititori. Marea descoperire a lui Bacovia a fost de a transforma în poezie ceea ce fusese, până la el, proza neagră, iar Bacovia este cobaiul poeziei sale, iar boala (era tuberculos și un pic alcoolic) nu i-a fost trucată nici pe scenă nici în viață. Simboliștii sunt amintiți în volum, începând mai întâi cu Al. Macedonski și continuat de Ion Minulescu. Epoca moderniștilor e prezentată în carte prin George Topârceanu și Tudor Arghezi (autorul Cuvintelor potrivite, cel care va impune ca specie literară tableta (și de care am amintit la interbelici). La neotradiționaliști îi includem pe poeții Ion Alexandru și Lucian Blaga.  Volumul cuprinde și o seamă de poeți șaizeciști, poeți metafizici cu alunecare dintr-un ev în altul, spre un tărâm magic, creatori de epos care au sporit în poezie semantica tradiției mistice: Ion Gheorghe (o competență în materie de arhaitate a civilizației rurale, dar și poet al țărănimii conectate la o istorie reală, cum scria Ghe. Postelnicu în cartea sa „Opera lui I. Gheorghe), Nicolae Labiș (mort la doar 21 de ani, autorul inegalabilei „Moartea căprioarei” și cel care deținea toate datele tradiționale ale unui geniu); Romulus Vulpescu, Radu Cârneci etc. Să amintim și de cei cuprinși în grupul suprarealist de la București: Ion Caraion, poetul refractar la orice ordine socială, autorul „Cântecelor negre”, poet cu predilecție către poemul amplu, cosmogonic și simfonic, dar și imagini de tip expresionist și angajare socială. Textualismul este amintit în volum prin poeții: Marin Sorescu și Geo Dumitrescu, iar dramataizanții, ludicii și baladiștii de Emil Botta, M. R. Paraschivescu. Poezia feminină este reprezentată în carte de singura poetă feministă, Constanța Buzea pentru care poezia este act de exorcizare a morții și stă la începuturile sale sub influența bacovianismului. Încheiem plutonul poeților prezentați cu Nichita Stănescu primul întemeietor al postmodernismului la noi și care prin necuvintele sale a observat importanța acestora și le-a trecut dincolo de imaginea unui simplu vehicol, transmițător de idei și sentimente și l-a așezat „foarte aproape de rolul de Dumnezeu al cuvântului” – după Aureliu Goci - în poezie. Pentru că, dacă materia are timp, cuvântul are eternitate. Nichita avea și complexul midasic de a transforma tot ce scria, în poezie.   

     Poate ar mai fi de spus și despre o anume poetică a însemnărilor din acest volum, dacă memorialistica din „Șlefuitori de cuvinte” n-ar fi îmbrăcat „haina literară” a genului, un fel de cronică a evenimentelor. Dar să-l cităm pe autorul celor două volume: „Avem impresia aproape mereu, că a vorbi despre marile personalități ale literaturii române și universale este o treabă foarte ușoară. M-am convins că lucrurile nu stau tocmai așa.” Și sper că am convins și noi cititorul să procure aceste două cărți, să le citească și să caute operele clasicilor noștri, fiindcă „cel puțin atâta lucru datorăm unul altuia... „

Poate că iubirea nu e despre cuvinte

Poate că iubirea nu e despre cuvinte

          (gânduri răzlețe la o carte de poezie)

Înainte să pleci

să-mi fi scris doar un cuvânt

Știu. Te-ai întrebat și cuvintele uneori

n-au încăput în sufletul  unei pasări.

ai scris și ai plâns

cu ochii la cer crezând că cineva îți va deschide porțile

dar fericirea se simte desculță (spuneai) –

așa ai învățat să prețuiești lumea

vâslind în luntre spre nicăieri;

acum scrii pe o frunză

cam tot ce ai plâns pe dinăuntru

în ploaia din chihlimbare

și aștept un semn

dar tu taci pe umărul ploii

ca atunci când asculți tropotul unui cal sălbatic

din povestea ca un colind al mamei.

Nimeni n-a intrat mai mult decât tine în poveste;

să te strig, să te rog

ești a cerului de acum în te iubescul acela care doare

și unde azi, pictezi cu doruri pe strada ta

și unde îți vei bea în taină ceaiul

chemând dragostea pe buzele crăpate ale iernii.

acum lași colivia deschisă

știind că nicio pasăre nu poate zbura,

dar vezi și tu

e prea târziu... prea târziu

simt frigul când îți spun te iubesc

în hainele mele făcute poem pentru tine.

Această poveste este o parabolă

Această poveste este o parabolă

atât de frumos o visase

că visul se făcuse vară

și-n vară ningea

și multe ar fi vrut să se întâmple.

mai ieri nu avea nimic -

nici lupi care să-i încercuiască tot ce visase

nici corbi care să planeze deasupra lunii

care tot aluneca pe panta opusă

a unei punți către lume

și putea însemna prăbușirea acelui vis.

însemna că își va măsura forțele cu norocul

dar mai știa că norocul aduce cu sine

și multă amărăciune.

când și-a împins barca în mare

știa că nu-i bine să-ți dorești prea mult un lucru

că această poveste este o parabolă

ori poate un semn această plecare.

atunci de ce oamenii și-au dorit

să revină pe pământ dintr-o altă viață;

nu doar pentru un alt cer

unde să așeze luna

ci doar pentru că atât de mult și-o dorise,

ori neștiind cum funcționează lumea

apăruse ea?

Cântec pentru ploaia de afară

Cântec pentru ploaia de afară

Se-aude surd cum toarce în cămară -

Așa cum nu poți auzi oricând;

Timpul tăcut, ca-n lumânări de ceară                                     

Ce picură și gânduri, când și când.

Vor fi și vești ca-n ziua lungă-a ploii

Salba de iele ce te-a prins în vis.

Iar eu speram că vor rodi altoii

Și-n palmă fructul copt ți-aș fi promis.

Cum basmul s-a oprit în fiecare;

Încremenit, ca limba la un ceas

Tot singur doamne, tremurând în zare...

Sub ghilotina ploii am rămas.

Și-ncerc să țes, ca un paing în fire -

Un cântec de ars doru-mi zăbăuc;

Și te ștept să vii în viscolire

Cât ploaia nu-mi va trece prin surtuc.

Cronică la o carte...

Iriana sau Cătălina şi cel ce se mişcă deasupra sau Poetul

Cititorii fideli prozatorului buzoian Tudor Cicu erau obişnuiţi să li se ofere din când în când spre lectură un roman a cărui acţiune să fie ambientată în locurile natale pontice sau măcar româneşti. Numai că în cel mai recent roman al său, „Necunoscuta” (Ed. Editgraph, Buzău, 2019), cu excepţia unei părţi a deznodământului, toate celelalte momente ale subiectului se desfăşoară în însorita Grecie, motiv pentru cititor să spere că zeiţa Afrodita va ţine de data aceasta până la capăt partea protagonistului, iar povestea de dragoste să aibă un final fericit.

Într-o neobosită căutare a fericirii pentru personajele sale principale din romanele „Fata cu smochine”, „Copil din flori”, „Enigmatica Ema”, „Necunoscuta”, o căutare radicală,  cu două alternative doar – iubire absolută ori nimic –, Tudor Cicu explorează cu fervoare spaţii geografice, culturale şi sufleteşti, conferindu-le uneori dimensiuni metafizice. Ceea ce impresionează şi în acest nou roman este sinceritatea eului narator, relatarea la persoana I apropiindu-se de virtuţile confesiunii şi cucerind/captivând cititorul încă de la primele pagini.

Pe scurt, subiectul este acesta: poetul Vlad Mateescu pleacă într-o vacanţă în Grecia şi locuieşte, singur, în casa unui fost coleg de facultate, grecul Ahileas. Aici este intrigat de frumuseţea şi de tristeţea unei tinere misterioase ce locuia în vecinătate. Nemaiavând linişte, vrea să-i afle taina şi reuşeşte să ajungă în casa acesteia. Se împrieteneşte atât cu mama ei adoptivă, cât şi cu doctorul care o tratează. Cititorul este lăsat să înţeleagă faptul că fata se topeşte pe picioare de dorul băiatului de care se îndrăgostise şi care dispăruse la un moment dat fără urme şi, de asemenea, că poetul român pleacă într-o misiune detectivistică pentru a-l găsi şi a readuce zâmbetul pe buze frumoasei fete. În realitate, protagonistul pleacă într-o călătorie spre rădăcini: cele familiale (ale necunoscutei) şi cele ale adâncului fiinţei (fiinţa necunoscutei, dar şi a sa). Cititorul identifică de la bun început dragostea nemărturisită nici măcar sieşi a personajului principal Vlad, deşi vocea narativă abia dacă se face auzită în acest sens şi numai spre finalul cărţii. Dar protagonistul este trădat de febrilitatea căutării, de acurateţea etapelor de cercetare şi de îndârjirea manifestată pentru dezlegarea enigmei.

Izul exotic, aducerea în poveste a bandiţilor, a crimei de demult, a monedei tăiate cândva în două de o mână prevăzătoare întru regăsirea fraţilor despărţiţi de vremuri neprielnice, a tabloului istoric care şi-a pus pecetea pe destinul fetei – agitaţia forţelor revoluţionare, „mobilizarea muncitorilor de la carierele de piatră pentru a încerca să oprească înaintarea trupelor armate ale generalului Ioannidis pornite către Atena” –,  alternările trecut-prezent, fragmentele ce par desprinse dintr-un roman de factură poliţistă, desele trimiteri culturale, inserările intertextuale, schimbările bruşte de registru – de la relatarea la persoana I, în care viziunea aparţine personajului-narator, la relatarea la persoana a III-a, obiectivă, care vine să prezinte întâmplările aşa cum s-au petrecut în trecut –, conferă cărţii o largă adresabilitate şi o situează în categoria romanului postmodern.

Iriana pare o Fata Morgana. Pe măsură ce misterul din jurul ei se risipeşte şi devine tot mai accesibilă, întâmplări neprevăzute o îndepărtează din nou. Rezolvarea aproape în întregime a „cazului” aduce mulţumire deplină fetei, care se dezvăluie până la urmă, discret, a fi atrasă de poetul român, iar momentul în care Eros îi va trimite unul în braţele celuilalt se prefigurează deja. Numai că el are o misiune asumată, care mai necesită o ultimă etapă, cea mai importantă de altfel. El este căutătorul perfect al stelei norocoase, aspirantul la absolut, pe cât de iubit de zei, pe atât de vulnerabil la atingerea celor mai mici dintre semeni. Este omul fără soartă, cu un spirit prea mare pentru o lume atât de mică. Sau este, am putea spune, cel ce se mişcă deasupra, supraomul (Poetul!!!) care, după ce duce la bun sfârşit o misiune, trebuie să se întoarcă la locul lui de sus, al nenorocului, de unde să aştepte următoarea descindere în slujba binelui. Iriana nu este aşadar o Fata Morgana, cum înalt o aşază cititorul deja îndrăgostit de ea, ci o Cătălina, un chip de lut care are steaua sa cu noroc şi care uită repede de dragostea pentru binefăcătorul ei.

Şi cu acest roman, Tudor Cicu îşi dovedeşte marea sensibilitate şi dorinţa, ca un semnal de alarmă, de a arăta lumii propriul ei chip trist. Scoate în evidenţă constanta lipsă de speranţă a semenilor şi tendinţade a face alegeri în pripă, în goana după o fericire iluzorie. Găsirea fericirii este un vis de dimensiuni indeterminabile din pricina lipsei de profunzime a sentimentelor omului de rând. Trăirile adânci ale omului superior, ale poetului Vlad Mateescu în cazul acesta, nu se pot suprapune pe pojghiţa sentimentelor născute în sufletul „necunoscutei” după eliberarea de fantomele propriei fiinţe. Ultimul alineat al cărţii ne relevă fata drept o „umbră” pe cer. Avem aşadar, conform simbolisticii, o ipostază a morţii „unei iubiri păstrate în taină și trecută sub tăcere” (ca în versul eminesian). Titlul este valabil până la sfârşit, căci Ea va rămâne, în fond, o „necunoscută”.

                             Diana Dobrița Bîlea