Cântec pentru ploaia de afară

Cântec pentru ploaia de afară

Se-aude surd cum toarce în cămară -

Așa cum nu poți auzi oricând;

Timpul tăcut, ca-n lumânări de ceară                                     

Ce picură și gânduri, când și când.

Vor fi și vești ca-n ziua lungă-a ploii

Salba de iele ce te-a prins în vis.

Iar eu speram că vor rodi altoii

Și-n palmă fructul copt ți-aș fi promis.

Cum basmul s-a oprit în fiecare;

Încremenit, ca limba la un ceas

Tot singur doamne, tremurând în zare...

Sub ghilotina ploii am rămas.

Și-ncerc să țes, ca un paing în fire -

Un cântec de ars doru-mi zăbăuc;

Și te ștept să vii în viscolire

Cât ploaia nu-mi va trece prin surtuc.

Cronică la o carte...

Iriana sau Cătălina şi cel ce se mişcă deasupra sau Poetul

Cititorii fideli prozatorului buzoian Tudor Cicu erau obişnuiţi să li se ofere din când în când spre lectură un roman a cărui acţiune să fie ambientată în locurile natale pontice sau măcar româneşti. Numai că în cel mai recent roman al său, „Necunoscuta” (Ed. Editgraph, Buzău, 2019), cu excepţia unei părţi a deznodământului, toate celelalte momente ale subiectului se desfăşoară în însorita Grecie, motiv pentru cititor să spere că zeiţa Afrodita va ţine de data aceasta până la capăt partea protagonistului, iar povestea de dragoste să aibă un final fericit.

Într-o neobosită căutare a fericirii pentru personajele sale principale din romanele „Fata cu smochine”, „Copil din flori”, „Enigmatica Ema”, „Necunoscuta”, o căutare radicală,  cu două alternative doar – iubire absolută ori nimic –, Tudor Cicu explorează cu fervoare spaţii geografice, culturale şi sufleteşti, conferindu-le uneori dimensiuni metafizice. Ceea ce impresionează şi în acest nou roman este sinceritatea eului narator, relatarea la persoana I apropiindu-se de virtuţile confesiunii şi cucerind/captivând cititorul încă de la primele pagini.

Pe scurt, subiectul este acesta: poetul Vlad Mateescu pleacă într-o vacanţă în Grecia şi locuieşte, singur, în casa unui fost coleg de facultate, grecul Ahileas. Aici este intrigat de frumuseţea şi de tristeţea unei tinere misterioase ce locuia în vecinătate. Nemaiavând linişte, vrea să-i afle taina şi reuşeşte să ajungă în casa acesteia. Se împrieteneşte atât cu mama ei adoptivă, cât şi cu doctorul care o tratează. Cititorul este lăsat să înţeleagă faptul că fata se topeşte pe picioare de dorul băiatului de care se îndrăgostise şi care dispăruse la un moment dat fără urme şi, de asemenea, că poetul român pleacă într-o misiune detectivistică pentru a-l găsi şi a readuce zâmbetul pe buze frumoasei fete. În realitate, protagonistul pleacă într-o călătorie spre rădăcini: cele familiale (ale necunoscutei) şi cele ale adâncului fiinţei (fiinţa necunoscutei, dar şi a sa). Cititorul identifică de la bun început dragostea nemărturisită nici măcar sieşi a personajului principal Vlad, deşi vocea narativă abia dacă se face auzită în acest sens şi numai spre finalul cărţii. Dar protagonistul este trădat de febrilitatea căutării, de acurateţea etapelor de cercetare şi de îndârjirea manifestată pentru dezlegarea enigmei.

Izul exotic, aducerea în poveste a bandiţilor, a crimei de demult, a monedei tăiate cândva în două de o mână prevăzătoare întru regăsirea fraţilor despărţiţi de vremuri neprielnice, a tabloului istoric care şi-a pus pecetea pe destinul fetei – agitaţia forţelor revoluţionare, „mobilizarea muncitorilor de la carierele de piatră pentru a încerca să oprească înaintarea trupelor armate ale generalului Ioannidis pornite către Atena” –,  alternările trecut-prezent, fragmentele ce par desprinse dintr-un roman de factură poliţistă, desele trimiteri culturale, inserările intertextuale, schimbările bruşte de registru – de la relatarea la persoana I, în care viziunea aparţine personajului-narator, la relatarea la persoana a III-a, obiectivă, care vine să prezinte întâmplările aşa cum s-au petrecut în trecut –, conferă cărţii o largă adresabilitate şi o situează în categoria romanului postmodern.

Iriana pare o Fata Morgana. Pe măsură ce misterul din jurul ei se risipeşte şi devine tot mai accesibilă, întâmplări neprevăzute o îndepărtează din nou. Rezolvarea aproape în întregime a „cazului” aduce mulţumire deplină fetei, care se dezvăluie până la urmă, discret, a fi atrasă de poetul român, iar momentul în care Eros îi va trimite unul în braţele celuilalt se prefigurează deja. Numai că el are o misiune asumată, care mai necesită o ultimă etapă, cea mai importantă de altfel. El este căutătorul perfect al stelei norocoase, aspirantul la absolut, pe cât de iubit de zei, pe atât de vulnerabil la atingerea celor mai mici dintre semeni. Este omul fără soartă, cu un spirit prea mare pentru o lume atât de mică. Sau este, am putea spune, cel ce se mişcă deasupra, supraomul (Poetul!!!) care, după ce duce la bun sfârşit o misiune, trebuie să se întoarcă la locul lui de sus, al nenorocului, de unde să aştepte următoarea descindere în slujba binelui. Iriana nu este aşadar o Fata Morgana, cum înalt o aşază cititorul deja îndrăgostit de ea, ci o Cătălina, un chip de lut care are steaua sa cu noroc şi care uită repede de dragostea pentru binefăcătorul ei.

Şi cu acest roman, Tudor Cicu îşi dovedeşte marea sensibilitate şi dorinţa, ca un semnal de alarmă, de a arăta lumii propriul ei chip trist. Scoate în evidenţă constanta lipsă de speranţă a semenilor şi tendinţade a face alegeri în pripă, în goana după o fericire iluzorie. Găsirea fericirii este un vis de dimensiuni indeterminabile din pricina lipsei de profunzime a sentimentelor omului de rând. Trăirile adânci ale omului superior, ale poetului Vlad Mateescu în cazul acesta, nu se pot suprapune pe pojghiţa sentimentelor născute în sufletul „necunoscutei” după eliberarea de fantomele propriei fiinţe. Ultimul alineat al cărţii ne relevă fata drept o „umbră” pe cer. Avem aşadar, conform simbolisticii, o ipostază a morţii „unei iubiri păstrate în taină și trecută sub tăcere” (ca în versul eminesian). Titlul este valabil până la sfârşit, căci Ea va rămâne, în fond, o „necunoscută”.

                             Diana Dobrița Bîlea

Hai, mai cere-i toamnei...

Hai, mai cere-i toamnei...

Hai, mai cere-i toamnei caii din șopron

De la iesle-acum, fă-i și-n cer să zboare

Să-i înham la troică - și-un acordeon

Să ridice-n drum, mare tulburare.

Și plecarea noastră de va fi un vis

Să trezească-n codru nopțile cu știme,

Ori alai de îngeri - unde ne-o fi scris

Unde nici nu-i capăt, nici îl știe nime.

Știu că ești bolnavă după frunza mov

Și mesteceni goi, unduind în zare

Acum când e toamnă, bate în istov

Clopotul ei stins, dintr-o fulgerare.

Tu auzi în lună greierii torcând

Acest cântec trist, greu ca o povară

În timp ce spre tine, sănii când și când

Eu prin viscol trag, grațios la sfoară. 

După o noapte albă

După o noapte albă

S-au închis porţile toate; şi ce albă pînză-n larg,

De-mi las fruntea între palme liniștea îmi va aduce ?

Ah ! sperând visate ţărmuri, într-o lume de cuvinte

Cărui chip tristețea spală, umbra celui de pe cruce ?

Și pribeag uitat prin lume, cete de vulturi flămânzi

Până dincolo de moarte, îmi vor da roată sub soare.

Ca de-un clopot care bate, mă şi bucur dar şi tem

Că n-oi şti că-s ale mele, albe oasele de sare.

Și întins în fân pe spate, mă gândesc că lupta-n cer

Ar fi trebuit s-atârne mult mai greu într-o balanță,

Dar după o noapte albă, chiar să nu mă fi gândit

Că-nvățând să pierzi în viață, ții talazuri la distanță?

Nocturnă

Nocturnă

E-atâta frig și bruma... de niciunde,

Cade și-n toamna asta peste noi.

Citesc din labirintul ce mi-ascunde

Povești doar încâlcite-n roase foi.

Cuvintele în mine se fac noapte

Că-mi vine și să urlu și să tac;

Ești tu cea scrisă în această carte,

Ori secerat de vorbe eu mai zac?

Și pasăre de-aș fi, ori cal pe lume

Sălbatic și vânat de buni arcași,

Crezi c-aș putea într-un tablou anume

În cerul tău albastru să fac pași?

Și prăbușit pe spate, ca sub gloanțe

Să simt în nări doar fânul sub penel;

Prins cu-n destin și niscai circumstanțe

Sub luna-nsângerată ca rebel.

Simt că-i târziu când sufli-n lumânare

Din stele se cern fulgii în tablou

Tu în povestea asta mai ești oare...

Ori tropotul pierdut dintr-un ecou?

Cartea din bibliotecă ( din cărțile ajunse la mine).

1.      „Sâmbătă, Duminică, Luni” de Emil Mircea Neșiu

       Este, cred, a zecea carte de poezie și a apărut la ed. Aureo-Oradea, 2019. Fascinat de frumusețea iubirii dintotdeauna, avem aici un poet meditativ, confesiv în mică parte și nocturn prin felul de a comunica și cu privirea, în poezie. Spre deosebire de poeții care aduc „timpul iluminării” în poezia lor, poetul orădean atribuie doar timpului o înțelegere aparte în poezie. Simbolistica și semantica cuvintelor ordonate fasciculat în vers, semnele cifrate ale unor zile astrale din calendar, îi dezvăluie pe undeva câte ceva din aspirația blagiană a crezului său poetic: „cu fiecare cuvânt rostit/ori așternut pe foaia albă/mai descifrez încă o lume/tulburată de interese/ca și când ar fi cel mai simplu/lucru posibil” (Contraste). Povestea sa se deapănă sub o perdea a amintirilor, cinematografic - „într-un miez de noapte” când, asemeni lui Orfeu, pentru ea trece „hotarul dintre viață și ce/se mai poate spune/despre moartea ce se plimbă/printre noi”, iar cântecul pe care-l propune „poate fi un cântec, un poem,/o piesă de teatru, un rol,/o sculptură, un film,/rupte dintr-un suflet,/totul smuls dintr-o/realitate imediată”(act artistic), dar amprenta generală a cărții sale de poezie e a singurătății, care se privește străină și rece „într-un dans ultim” printre „regrete tardive”. Oglinda în care își privește trecutul, așteptând vești odată cu zilele care tot trec doar cu un mesaj cifrat („viața-mi o să se schimbe”), are ceva din nostalgia unei iubiri din care durerea, dar și iubirea „smulg așchii”... „despre durerile noastre... și disperarea,/gheara ce-mi cuprinde/cu nerușinare inima”. Îl simțim cu sufletul agățat de cuvânt, în vers, într-o iubire, în esență o rotire de poeme încolonate pe scara timpului. Poemele din volum sunt scrise în aceeași notă profundă a meditației filozofice asupra a tot ce asaltează ființa umană: speranța că iubirea va salva totul, spaimele că nu-și va găsi tărâmul liniștii, norocul ori nenorocul și o „tulburată chemare” către cititor.

2.      „Mușuroaie” de Sorin Călin

     Cu acest volum de poezie apărut la ”editgraph”- Buzău, 2018, Sorin Călin este un premergător și continuator al esteticii onirismului, întâlnit la Leonid Dimov, care se prelungește azi până în postmodernism. El nu povestește un vis cât îi construiește o realitate analoagă și are din suprarealism tendința de a detecta elemente stranii din realitate, procedând ca un reporter în căutare de insolit și a construi cu aceste elemente onirice o altă lume, paralelă și asemănătoare visului. Prin poezie, spune el, realitatea capătă sensurile cuvenite: „nu antipoezie, doar o logică diferită, nu filozofie seacă, ci una povestită, frântă”. Din textura fantastică, luând de aici suspiciunea pentru liric, îți sare în ochi lipsa metaforelor și „narează” unele fantezii incredibile aproape de tărâmul dadaist-suprarealist. Poetul sfarmă lumea pentru a o zidi așa cum știe și înțelege numai el, cu elemente din pictura suprarealistă: „Fecioarele s-au strâns la poartă/Și bat în ea ca în ușa bisericii./-Deschideți dară, ne grăbim ca fetele la măritat,/Vrem iubire, vrem apă și pâine,/Vrem rândul unu la culcatul în pat./Flăcăii se uitară strâmb de dincolo de gard/La nebunele scăpate din mâinile mamelor,/Pornite ca furtuna din țeava de pușcă...”(Orfice). Deși are ceva și din atmosfera obscură a lui Virgil Mazilescu, uneori e ironic (trist-ironic) și textualist, cu mici chei în lumea visului: „Spune-mi că-s animal bun de dârvală/Să-ți trag caii de ham, din zori până-n seară/Urăște-mă!Nu-s bun nici de-o ciorbă acră...” (La micul dejun).

   „Adevăruri se spun și-n poezie” (începe autoironic un poem intitulat Cartonaș galben), dar revine: „pe poeți să nu-i suspecți c-ar face jocul cuiva în detrimentul propriilor fantasme și fantezii”... „fiindcă mintea mea de copil așa vede formele și agitația lor (a lucrurilor pe care a deschis ochii - n.n) moleculară”. Un poet cu atitudine ludică pe aspectul ludic al visului, al imaginației poetice. 

3.      „Metafore din palma cerului” de Vali Nițu

     Cartea de versuri a poetului târgoviștean (apărută la ed. Bibliotheca, 2019), te poartă cu gândul la un poet „în costumul de gală și cămașa cu papion” trecut „înspre serile albastre”, scriind „pentru T.”: 11 elogii, 11 clipe, 11 lacrimi etc. printre șoapte „în imperiul pașilor pierduți”, glosând despre o poveste de iubire „la limita dintre rost/și spațiu”. Încercând a ne teleporta, odată cu cititorul, în spațiul său ideatic, acolo unde „ard lumânarile vii/în candela drumului pavat cu vise frumoase” (harta palmelor), îl simțim pe Vali Nițu „în sufletul poetului/agățat de cuvânt în vers”, într-o iubire „în esență/o rotire”. Constanta volumului este dată de dorința de căutare a unui microunivers concentraționar  pentru o „memorabilă iubire”: „mai presus de metafore – viața/într-o dimineață printre clipe trăite/un alt tren pleacă în șoaptă/cu încă o zi din restul de viață/nici nu înțelegem unde/cum” (ești ceea ce sunt). „Pictând cu flăcări în palme”, îi simțim o aplecare predominant anticipativă spre poezia confesivă: a fragmentarismului în redarea trăirilor secvențiale, a ipostazelor reflexive de comunicare, a mânuirii întâmplării și euforiei prelungite în oniric. Când „femeia cu părul de foc” din „trăita poveste de dragoste” alunecă pe dinaintea ochilor noștri, pe cât sunt melancoliile de dulci, pe atât sunt tristețile de amare: „din carul meu de timp/alunecă pe umeri timida așteptare/nedormite vise în nedormite nopți/în trăita poveste de dragoste/femeia cu părul de foc în visul prins de mâna timpului/noroc” (răspunsul plecat după întrebare). Își scrie poezia într-o cheie personală, rostindu-și versul „cu fluier de anotimp”, cuvintele sunt ca sufletul, adică, asistăm la un discurs retoric nou, ca o pendulare care să dea încredere şi, mai apoi, îndârjire în partea zeiască din om. De-a lungul şi de-a latul acestor sfâşieri neromantice, agonia învinsului rănit de Destin se lecuieşte prin voluptăţi paroxistice (asemănătoare imnurilor orfeice), dar și spre poezia expresionistă cu preferințe spre un limbaj metaforic.

4.      „Bogații nu visează niciodată scoici” de Luminița Zaharia

     Apărută la ed. SITECH/2018, poezia din această carte pare scrisă într-o stare de hipnoză, în cheia jocului barbian, având și constanta ironic-implicată, astfel încât tensiunea poemelor să treacă de la lirismul clasic la un „antilirism” îmbrățișat ca revanșă asupra lexicului, dar în timbrul grav al mesajului decodat din răzvrătirile poetei vizionare cu tumultul vieții de zi cu zi. Ea e „fata care vede timpul” și în implicarea afectivă îi găsim un limbaj înnoit cu care, iată, poezia forțează o nouă realitate poetică și deopotrivă, și-a adăugat sieși o dimensiune nouă ce face posibilă (în interpretarea criticii) apariția unor legături noi cu funcționare regenerativă pentru percepția poetică, fiindcă „la filmul ăsta se joacă viața ta”: „(clar, ceva trebuie trucat!)/că dorm și acum, fată mare/c-un bob vrăjit de mazăre în pat/că am inventat un joc de luminițe” (blockbuster). Împrumutând din propriile trăiri („și faci conexiuni cu basmele copilăriei”) unele clișee cinematografice, nu exclud o aură a noului ei stil în poezie, centrul de greutate în catharsis-ul poeziei: „acum închidem paranteza/zâmbim hlizim facem mumos/făt-frumos, ai cont în bancă?/vii călare sau pe jos?” (dragă făt-frumos) –sau – „țara mea frumoasă, tu meriți mai mult/surle și trâmbițe să-ți poarte hramul/ca să ne-ntorci, îți cerem doar atât:/râul ramul/și salamul...”. Sub acest impuls al nevoii de confesare, cititorul se simte electrizat, ca prins în cușca lui Faraday și acest nou simțământ estetic trebuie înțeles ca o nouă DETERMINARE în peisajul interior al poeziei. Sinceritatea (în metamorfoza limbajului poetic – firește) este și calitatea de bază a poeziei din acest volum, iar scrisul a devenit pentru ea o terapie sufletească: „ o cowgirl cu plete lucii/exersa la tir cu arcul/să se apere de tauri/când îi zgâlțâiau hamacul” (western cu peripeții). Iar alteori însuși absurdul e alternativă la o pură întâmplare pusă pe note poetice (vezi: staying alive). O lectură frumoasă, incitantă.

     

Romanul istoric (azi: Ion Lazăr da Coza)

„La umbra Vezuviului” – o parabolă despre păcatele omului şi sfârşitul lumii

       Romanul „La umbra Vezuviului”, de Ion Lazăr da Coza (270 de pagini, apărut la Editura Salonul Literar, în anul 2016), este, cred, ficţional, pe de o parte, şi realist-psihanalitic, axat cu precădere pe adâncimea impresionantă şi incomensurabilă a fiinţei umane, pe de altă parte. Autorul fixează un cadru în trecutul creştinismului, la începuturile sale, dar pune în mişcare şi lanţul unor întâmplări, fie doar imaginare, din istoria imperiului roman (izvor tematic inepuizabil pentru scriitori), antrenând în povestea sa ideile devenite tabu în scrierile literare: demoniacul, sufletul faustic, mecanismele sociale, neprevăzutul vieţii şi reflectarea mitică a omului. Astfel, pe scheletul unui mit, imaginaţia narativă a autorilor de romane istorice a aplicat în scrieri filozofia, sensurile şi adevărurile ei. Asigurându-ne că „nu e un roman ofensator la adresa creştinismului”, Ion Lazăr da Coza, prin intermediul personajelor sale, dar şi al întâmplărilor în care i-a împins viaţa, arată cum s-a născut o realitate, mai ales că „nu aspectul religios primează, ci supravieţuirea, rivalitatea, dragostea”. Proiecţia unei poveşti pe traiectul istoric al imperiului roman despre iubire, credinţă şi respect, despre speranţă şi profunzime, şi, nu în ultimul rând, despre bunătate, este (în viziunea lectorului) forţa cu care autorul ei relatează o succesiune de evenimente care au avut loc într-un trecut îndepărtat şi fabulos. Povestea imaginată de scriitor se încheagă într-o construcţie artistică unitară şi consecventă, încercând să dea o ipoteză de înţelegere multor labirinturi impenetrabile aflate în mituri care oglindesc doar înţelesuri biblice. Avem pe un taler istoriile adevărate, iar pe celălalt taler istoriile compilate. Cele două categorii de naraţiuni creionează o istorie menită să răspândească lumina asupra lucrurilor şi a tainelor ascunse la începuturile creştinismului. În acest sens, Ioan Culiţă Uşurelu spune în cuvânt-înainte că „atmosfera cărţii redă perfect începuturile unei lumi noi”, însă iese în evidenţă şi faptul că „romanul este bine documentat, incandescent pe tot parcursul său, fluent, nestructurat pe capitole sau fragmente, deşi acţiunea se întinde pe mai mult de două decenii”.

      Geniul scriitorului american W. Faulkner, din „Absalom, Absalom!”, i-a învăţat pe scriitorii de astăzi să se joace cu încifrarea timpului biblic pentru demonstrarea unei idei printr-o experienţă proprie. Dar a căuta o interpretare a faptelor biblice e ca şi cum ai căuta turme de iluzii în încâlcitul vis al omenirii. La drept vorbind, autorul se foloseşte de imaginaţia ficţională a celor citiţi (Henryk Sienkiewicz, cu al său „Quo Vadis”, poate fi unul dintre ei) şi argumentaţi ca autori de teorii plauzibile, acceptând mistificarea adevărului biblic pentru a spune ceva despre exasperanta actualitate a funcţiei escatologice asupra oamenilor.

       Cartea e scrisă cu pasiune şi har, iar farmecul ei se întemeiază într-o măsură însemnată pe virtuozităţile scriitoriceşti ale lui Ion Lazăr da Coza de a induce firesc cititorului convingerea că acţiunea localizată în vremuri memorabile şi locuri exotice, prin depărtarea în timp şi spaţiu, se desfăşoară chiar sub ochii noştri. Alerta epicului, alcătuit din întâmplări dramatice cu scurgeri repezi şi neprevăzute, e cea care oferă o lectură captivantă. Autorul mânuieşte cu măiestrie penelul în redarea atmosferei de epocă şi a scenelor de luptă din amfiteatrele romane – că poporul vrea doar pâine şi circ, nu? –, însă deţine şi cheia desfăşurării spre ziua înfăţişării dinaintea judecăţii de apoi, a judecăţii noastre, a propriilor judecăţi, dând naraţiunii dimensiuni noi. Nu ai cum să nu remarci simţul grandiosului, cuprinderile şi percepţiile spirituale enorme, măreţia şi monumentalitatea acestor personaje în solidaritate cu frământările autorului.

       Romanul de faţă e dominat de figura Saphirei, plină de evlavie, demnitate şi iubire pentru Mântuitorul tuturor, pregătindu-se pentru „a doua venire a Fiului, înspăimântătoare, după cum ne-a avertizat”. În ultimele zile ale sarcinii sale se retrage din casa stăpânilor, unde slujea, pentru a naşte. La câteva zile, stăpâna sa, frumoasa Flavia Antonia, dă naştere (sub ochii ei şi ai celei mai cunoscute moaşe din urbe) unui copil diform: „oricât s-ar fi străduit ele, din acel cocoloş de carne vie nu ar fi putut încropi o păpuşă omenească”. Noaptea se sfârşeşte cu o crimă care pecetluieşte pentru totdeauna gura moaşei care asistase la naşterea inocentului monstru. Plină de bunătate şi cu hotărârea de a-şi sluji în continuare cu credinţă stăpâna şi a o apăra de nenorocirea previzibilă ce avea să o abată asupra casei sosirea stăpânului Caecilius Antonius Rincianus, plecat cu soldaţii romani în Iudeea rebelă, Saphira înlocuieşte în taină pruncul hidos cu pruncul ei. Prin credinţă, Saphira are puterea umană de a învinge răul şi nu doar de a-l îndura. Pentru a păstra taina acestei fapte incredibile, cât şi pentru a păstra secretul iubirii pentru mai tânărul nobil Quintus Valerius, Flavia Antonia îi redă libertatea împroprietărind-o cu o casă, cu un teren cultivat cu „treizeci de butuci de vie şi cu trei stupi” şi bani cât să se descurce pe moment. Credinţa în Mântuitor şi perseverenţa de a „înmulţi talanţii” Domnului o propulsează pe Saphira din simplu diacon până în funcţia de episcop al comunităţii, iar în plan material, prin iscusinţă şi perseverenţă – ordonă chiar crime –, va ajunge o persoană extrem de bogată şi foarte influentă printre cetăţenii urbei. Avem de-a face cu un personaj în care se luptă două principii: al dragostei pentru oamenii comunităţii „bucuroasă că a mai salvat un suflet” şi al demnităţii de a sta alături de Petru şi Marcu, discipoli ai vizionarului Iisus – „un idealist ce visa la o transformare socială”. Singura ei mâhnire, din această îndepărtare de stăpâna sa, va fi aceea că nu mai avea cum „să-i vorbească iarăşi despre mântuirea sufletului, despre veşnica şi minunata viaţă de apoi, care nu poate fi obţinută decât prin penitenţă şi neprihănire”. „A doua venire nu va mai fi cu ramura de măslin. Foc şi pucioasă, astea ne sunt hărăzite”, spune Saphira, cobind apocaliptica răzvrătire a vulcanului Vezuviu. După câştigarea statutului de om liber, Saphira se va ocupa de creşterea bastardului Flaviei, va converti oameni la noua religie şi va ţine prelegeri de mântuire a sufletelor sub bolta înnegrită de la Ruina Arsă. În calitatea ei de episcop (câştigată prin demersurile săptămânale la Roma, alături mai întâi de Petru şi apoi de Marcu), Saphira, ca o mireasă cuminte „părea să-şi asume, benevol şi oarecum triumfalist, greutatea păcatelor întregii omeniri”. Cu toţii am auzit măcar o dată despre apostolii Petru şi Marcu, despre modurile crude în care au murit creştinii şi învinovăţirea acestora de mistuirea Romei sub flăcările provocate, pare-se, de împăratul Nero. Subiectul e doar tangenţial abordat în acest roman.

       Sosirea nobilului stăpân Caecilius Antonius, după expediţia încununată cu succes în Iudeea rebelă, pe de o parte, precum şi naşterea „fiului” norocos, Laurentius Rincianus, pe de altă parte, vor fi sărbătorite cu fast în amfiteatrele improvizate pe domeniul propriu. Multitudinea şi dramatismul spectacolelor (lupte între gladiatori, luptele gladiatorilor cu animale fioroase, jocurile de societate sângeroase etc.) din cele şapte zile de petreceri, dar şi fastul culinar cu care gazda răsfaţă protipendada oraşului, solicită din plin posibilităţile artistice şi imaginaţia autorului, într-o expresie lingvistică adecvată epicului alert. Autorul se dovedeşte şi un bun psiholog la nivelul observaţiei prin ceea ce percepe cu ajutorul simţurilor şi prin ceea ce îşi poate imagina în scenele de luptă descrise cu destulă îndemânare. Scenariile, care mai de care mai apocaliptice, din evoluţia bastardului Flaviei Antonia, Teodoros, curg imprevizibil, acesta cunoscând o deplină deschidere din partea Saphirei în cunoaşterea unor lumi fascinante alături de Puerum, fiul unui sclav, de bătrânul scrib Aumus, de cel mai idolatrizat gladiator, Mkog-Leopardus etc... Dragostea dintre Teodoros şi Puerum, scenele erotice cu prostituata Erotrice sunt descrise lejer şi captează atenţia. Însă până unde poate forţa autorul imaginaţia, urmărind formarea intelectuală şi ascensiunea lui Teodoros din finalul romanului? E sufletul o forţă vitală, aşa cum se spune? Pentru a decripta acest mister, naratorul înţelege că numai pătimind omul dobândeşte rezistenţă, răbdare şi nădejde. E golgota prin care îl trece pe Teodoros, cel care mai întâi va copia tot mai mult din comportamentul rebelului Puerum, apoi pe cel al dascălului său Aumus, al gladiatorului Mkog, al unchiului, întrecându-i.

       De aici începe un şir de evenimente fericite, mai puţin faste sau chiar teribile. Prietenia lor e mai mult decât benefică pentru Teodoros, iar ieşirile în lume îi relevă acestuia „diferenţa uriaşă dintre păturile sociale”. Popasurile în For aduc schimbări mari în viaţa lui Teodoros Claudius Pompeius. Va candida... va fi împins să candideze, cu mari şanse pentru funcţia de assessor în consilium, împotriva lui Laurentius Caecilius Rincianus, nimeni altul decât fiul natural al Saphirei, substituit cu bastardul Flaviei Antonia, la naştere. Cineva chiar plănuieşte ca Teodoros „să ajungă împăratul care să declare, pe tot întinsul Imperiului Roman, creştinismul ca religie oficială”. Dar trădări au fost dintotdeauna. Nici Teodoros, deşi educat doar în credinţă pentru oameni, nu le poate ocoli. Pentru Saphira, întâlnirea celor doi rivali, Laurentius şi Teodoros, îi va aduce un ţipăt care îi va sfâşia inima: „Iată sfârşitul lumii – au ajuns fraţii de lapte să se lupte între ei”. Atenţia cititorului va fi solicitată la maxim, când evenimentele se precipită şi erupţia vulcanului Vezuviu îi va surprinde pe eroi. Scenele finale – întrecerea electorală dintre cei doi candidaţi pentru consilium, soarta lui Mkog, fuga localnicilor din faţa grozăviei vulcanului, întoarcerea lui Puerum (ca în basmul cu „tinereţe fără bătrâneţe...”) – sunt apocaliptice.

       Caracterele personajelor lui Ion Lazăr da Coza, chiar dacă ating proporţii urieşeşti – rămânând totuşi verosimile! –, se apropie de liniaritatea clasicistă din romanele istorice de mare forţă. Iubirea, ce schimbă destine şi în faţa căreia toţi sunt egali, nu este aici numai un izvor de suferinţă şi de nenorociri. Deşi participă substanţial la alcătuirea intrigii, dragostea este înfăţişată mai mult la nivelul observaţiei, iar amărăciunea scriitorului transpare limpede când destinul e hotărât de alţii pentru oamenii simpli, precum Bilubus, cel crucificat într-o demonstraţie vanitoasă de către Caecilius Antonius, spre a da o replică conceptului biblic de înviere a Mântuitorului. Doar astfel deznodământul parabolei folosite poate avea, pentru gladiatori, sclavi, plebe, o evoluţie spre lumea nouă, deşi cu perspectivă tragică, dar cu un puternic impact pentru religia care „promovează stoicismul” şi care va cuceri lumea.

       Ion Lazăr da Coza ştie să fugă la timp din concepte, căutând mai curând formule norocoase. Are fantezie şi îşi plasează personajele pe muchia comună ale celor două tărâmuri: „credibil” şi „imaginar”, pentru a reinventa romanul acolo unde imaginaţia critică pare să cedeze locul scriitorului pentru a lua locul cercetătorului în acceptarea scrierii. Toate aceste însuşiri fac din autorul vrâncean un creator în sfera ideilor, fixat la răspântia a trei zone de investigare: literatura, religia şi descoperirile istorice. Fără exagerare, pot spune că este un roman foarte bun, oferind cititorului o lectură captivantă şi odihnitoare ca cenuşa de deasupra Pompeiului care ne lasă, din când în când, să mai descoperim câte o minune.

                  (cronică apărută în revista ARGEȘ/ nr 8 august 2019)