Mi-a ghicit și mie

Mi-a ghicit și mie

Tânăr eram, ori așa-mi fu sorocul

Într-o ușă de han vechi, ca prin fum…

Dacă nu vreau să-mi ghicească norocul,

O țigancă m-a oprit lângă drum.

I-am făcut semn dacă știe și-n palmă

Ori să descânte de dor în ghioc.

Ca furată de un gând… mi-a zis calmă:

„Înseamnă că te-ai născut cu noroc”

De atunci… văd, amăgit mi-e destinul

Tot în rostogolire, ca ceața.

Și-un cântec surd, răzvrătit ca pelinul,

Pe un câmp cu mohor mi-e și viața!

Aii, suflete! În acea scoică te-ai scurs,

Ori pe-ale frumoasei buze năluci:

„Ce viscol te mână de nu ți-e de-ajuns

Și năuc prin lume, azi, te tot duci?”

…Tânăr eram și voi mi-ați spus prieteni:

Ursitei, căi știute nu cerși!

Și singur ca scorușii-ntre mesteceni

În haina mea cu rime voi sfârși.

                                FLV

Târzie toamnă

Târzie toamnă

Picură frunza, fulguie-a toamnă

Iar ochii tai mari, s-au întristat.

Caut spre zări mari - păsări doar, doamnă...

Plecând în stoluri, spre soare-au zburat.

Nu ştiu de mai asculţi, azi, greierii-'n iarbă

Povestea mea nu-i, cu-n crai ori un cneaz

Ce răpeşte luna s-o țină-n lucarnă,

Ci focul aprins în care stau treaz.

Toamnă târzie, ea... clipa nerostită,

Leac pentru rana, cu care platesc.

Azi într-o împaraţie fericită

Ce mult aș mai vrea... iar să te găsesc! 

                           FLV

Pamflet

O zi din viaţa lui Vodă Hrisant Hrisoscelu

         - istorii vechi în pamflet -                   

                            „Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci treisprezece

                              ani de temniţă pentru un popor de idioţi! De asta numai eu

                              am fost în stare”

                                                         (Petre Ţuţea)

   În prima parte a zilei Judecăţii, poporul a aşteptat cu sufletul la gură, să vadă ce mai avea de gând Măria Sa Vodă, în legătură cu promisiunea de a ieşi fără alai, de unul singur, să facă obişnuita baie de mulţime şi, mai apoi, a merge la urne. Numai că boierul, după ce se închinase pe ascuns, voind a scăpa ca dracul de tămâia ce i se pregătea, se închisese în spatele porţilor de la palatul Caragua şi nu mai spusese la nimeni. Era limpede (pentru cei mai mulţi), că boierul lor nu mai era în minţile sale. „Are o troahnă”, spunea cel care mai deschidea porţile şi-şi vâra ochiul să vază dacă nu cumva or fi plecat antenele ce pândeau pe la porţi. Aceştia îl auzeau trântind zăvoarele de fier, plescăind din papuci prin multele odăi ale casei şi, când cerea lămuriri despre cifrele statistice, se înfuria şi îi dădea afară pe beizadele, ameninţând că va aduce oamenii Agiei să-i cerceteze. Un singur gând îi sfredelea creierul ca un burghiu: „Toţi ard mangalele degeaba, iar slugile astea nu-mi spun nemic, de parcă aş fi, deja, mort ori nebun…”. Cuvântul îl speria, avea în el o ameninţare neştiută: oare era cu adevărat nebun, aşa cum ziseseră ăia care-l pusese la popreală? Încerca să-şi odihnească trupul pe-o canapea, aţipea, dar se scula asudat, cu „părul” măciucă, i se părea că în rama uşii apăruse Trimisul de la Înalta Poartă. Dacă închidea ochii, îşi şi vedea capul înfăşurat în basmaua ce o zărise la gâtul harapului cu dinţi sticloşi. Dar nu avea de ce să se teamă. Spionii lui îi lăsase să se înţeleagă limpede că există un prag peste care cifra aia de temut a cvorumului nu va fi în stare să sară. Doar nu s-or fi încolonat şi morţii şi dispăruţii de pe listele alea, astfel încât să fie nevoit să se ascundă în fundul pământului de ruşinea unor cifre covârşitoare. Tocmai îi ghicise o ţigancă care locuia într-o speluncă de pe Lalto della Rabbia. Îl rugase să se poarte frumos cu poporul său pentru că viaţa sa era scurtă. Se privise în oglindă pentru a se mai linişti, dar nu vedea decât un Vodă Hrisant ce avea în priviri ceva fanatic ce-i amintea de trecerea spre o altă lume. Parcă îmbătrânea. Ce-i care-i băteau la uşă începeau să-l enerveze. Crăpa uşa şi se uita la ei ca la alte alea. Nu-i plăceau veştile proaste, nu voia să ştie de ruinarea lui şi-i dădea cu piciorul, afară: „Descurcaţi-vă! De ce vă plătesc?” le striga, dar cum să te descurci? Doamne, doamne, ce-i mai înjura în gând: „De ce p… Doamne, de ce p… Doamne! Nu am împărţit eu bacşişuri şi pietre? Nu le-am dat eu la toate curvanele astea câte un briliant? Că un sac am avut şi nu-l mai am”. Făcea ce făcea şi da fuga la peretele dinspre stradă, de-şi lipea urechea. Nu mai auzea nimic amuşinându-se prin curte; era o linişte ce-l scotea din sărite. Doar ce mai bătea cu tocurile de la sandale, pe caldarâm, cordonul de pensionari ce făceau coadă în dreptul vilei Dante, sau răzbătea strigătul din dealul Mitropoliei al nebunului care striga ca din lanţuri: „Ori eu, ori el”. În rest, oraşul părea ucis de canicula zilei, numai un nor de praf albicios învăluia turlele unde se găseau nenorocitele alea de urne. Şi atât! Se ducea viaţa lui… Celorlalţi ce le păsa? Slugile îl părăsiseră; nu-i mai mâncau lacherda, scrumbiile şi sardelele, ajunseseră la seminţe de dovleac, mai mare ruşinea! Spre seară, când au venit să-i aducă torţa democraţiei şi pe cea a învingătorilor, l-au găsit pe canapea cu o cărţoaie pe piept, deschisă abia la primele pagini. Când deschise singurul ochi neadormit, îl zări în fruntea cetei pe generalul armatei moarte şi pe matracuca de lângă el, cu o faţa tumefiată, de la atâtea trabuce pufăite, ca poza unei cucuvele postată în fereastră. Zisese aşa, într-o doară: „Mai ţii minte Iusufache, ce-am petrecut la Săptămâna Nebunilor?” „Cum?”, se mira sluga, cu aerul celui care nu-i vine a crede cele ce auzea. Se repezi la gâtul spionului de-l strânse de gât, până-i săriră ochelarii de pe cap: „Ai tâmpit şi tu ungurene, şi pe tine ce te apucă bourene? V-am zis să-i daţi „Levantul” lui Cărtărescu, nu „Săptămâna nebunilor” lui Barbu, dar voi ca toţi băşinoşii ăştia de boieri, plini de fumuri şi goi de minte, aţi uitat cu toţii? Cum o să-l facem pe boier, acum, să nu turbeze? Taman când trebuie să-l scoatem freş dinaintea poporului său!”. Se aplecă la urechea boierului şi, cu aer de milog, îi rosti, aproape şoptit: „Filatemu monon, o, Ypsistos gnorizi to megetos tis agapismu?...”. Boierul Hrisant Hrisoscelu se trezise:

- Ce zice, ce zice?, întrebă el pe cel ce se aplecase să-i ridice cărţoaia de pe piept.

- Cuvinte, Hrisant, cuvinte, atât...

                                                      FLV

Decembrie... în poezie

Omul de zăpadă

Ai visat că un om de zăpadă

Doar te-a privit și te-ai tulburat.

Și azi, viscole-gânduri, grămadă…

Câte doruri în piept i se zbat!

Rămas singur în cer și ninsoare

Ca zidit într-un vers de Coșbuc

Simt că nu mai am mâini nici picioare

Și visele din piept mi se duc.

Parcă sunt într-o altfel de lume

Chiar captiv pe-un tărâm nevăzut

Pe-aci trec sănii. Caii sunt spume

Numai tu n-ai venit, n-ai trecut.

Și aștept ca-n ținutul de gheață

Într-o zi să apari prin zăpezi.

Dar la celălalt capăt de ceață

Sub candela aprinsă, veghezi

Și mai scrii când și când o scrisoare

Slovele aruncate-n eter

Lacuri, munți ori păduri în ninsoare…

Se fac zid peste omul din ger.

                     FLV

Povestea Omului de Zăpadă

Povestea Omului de Zăpadă

(poveste de Crăciun pentru toate vârstele)

   Era o zi tristă de iarnă. Un băiețel și o fetiță, singuri în casă și tremurând de frig, stăteau la fereastră și priveau spre poarta dinspre drum, cam pe acolo unde se așteptau să vină părinții cu lemne, de la pădure. Le-or fi fost tare frig de vreme ce își trăseseră gulerele la  hăinuțe până peste urechi. Trăgeau cu ochiul și către cușca câinelui, un șoricar tare năzdrăvan, de altfel, dar acum aflat ghemuit în cușcă, strâns în jurul cozii. Din când în când priveau și spre cerul acoperit de o pâclă alburie. De sus, din cer, începuseră să alunece spre pământ câțiva fulgi pufoși și mari.

            -Ia te uită!se miră băiețelul. Afară ninge!...

    Fetița îl auzea pe frățiorul ei ca prin vis. Gândurile îi erau la părinții ei care nu se zăreau, încă, deschizând poarta. Îl auzea ca prin vis pe frățiorul ei cum se mira și bătea din palme pentru minunea care începuse afară, dar nu zărea prin fereastră decât copacii în agonie, ce-și pierduseră în zări cenușii frunzele pe rând.  Își zăvorâse cuvintele din gânduri sperând că și iarna asta o să treacă, ca și celelalte, fără nicio schimbare în viața lor.  Și fără ca un alt autor de povești, ca cel care știa că scrisese cartea din care îi citea mama înainte de culcare, să mai aducă laudă celor unsprezece frați lebede cărora surioara lor, Eliza, le împletise cămăși din fire de urzică pentru a alunga vraja. Au privit o vreme prin fereastră, până când neaua se depusese în curte cam de un cot.

            -Știi ce? a sărit de la fereastră băiețelul. Hai să ieșim în curte și să facem un om de zăpadă! 

     Au ieșit împreună ținându-se de mână și nici nu le mai păsa de ger, sau că le înghețau picioarele. Își târâiau pașii prin zăpadă și simțeau că le e din nou cald ca și atunci când mama lor îi ținea strâns la piept iar ei nici că mai respirau de teamă că poate o să-i lase din brațe.

            -Să facem un om de zăpadă! a spus fetița.

      Într-un ceas omul de zăpadă era gata. Băiețelul a adus un castron găurit și doi cărbuni găsiți prin magazia, acum goală, iar fetița a găsit un morcov pe jumătate ciugulit de păsările cerului și o limbă de pantofi aruncată lângă cușca câinelui. Drept mâini i-au pus omului de zăpadă o mătură de curte și o creangă ruptă dintr-un dud. L-au îmbrăcat cu hlamida de nea și i-au încheiat, până jos, nasturii. Când au terminat, mai că ziceai că e un om adevărat. De fericire și-au strîns mâinile și au dansat în jurul omului de zăpadă. Credeți că Azorel, șoricarul poznaș, a rămas nepăsător? Cum i-a văzut pe cei doi copii țopăind și cântând colinde în jurul omului de zăpadă a și abandonat cușca și ba le dădea târcoale scheunând ca să fie băgat în seamă de cei doi copii, ba țopăia în două lăbuțe dinaintea omului de zăpadă sperând că acesta se va îndupleca și îi va arunca un os. Nici n-au băgat de seamă când se înserase și cum părinții încă nu veniseră de la pădure, au intrat în casă, înfierbântați gata. În odaia copiilor era mult mai frig ca afară, sau așa li se păruseră. În vatra din cămin părinții, înainte de plecare, le mai lăsase un braț de lemne.

    Pe o policioară fetița a găsit o cutie cu chibrituri și i-a cerut frățiorului ei mai mare să scapere câteva chibrituri și să aprindă focul. Consumaseră jumătate din bețele de chibrit, dar în afară de mici luminițe ce în scurt timp se stingeau repede, nu reușiseră mare lucru. Atunci, fetiței i-a venit ideea să toarne peste lemne un pic de gaz din lampă, așa cum văzuse la mama ei și în cele din urmă focul a cuprins lemnele în cămin. Apoi s-au auzit trosnind lemnele și flacăra s-a ridicat victorioasă. Încăperea s-a umplut de o lumină care șerpuia până la tavan. Se făcuse deja cald în odaie când au venit părinții dar ei nu i-au mai auzit tropăind din picioare pe prispa casei pentru a scutura zăpada de pe încălțări. Frânți de oboseală, în zbenguiala din acea zi, copiii dormeau și poate că visau în pătuțul lor când mama i-a sărutat pe frunte și i-a învelit cu câte un pled din lână.

    Să nu credeți că am uitat de omul de zăpadă. Oare ce făcea el în plin frig și ger, acolo în curte? Mantaua de nea cu care îl îmbrăcaseră copiii, devenise strălucitoare. Ochii lui negri din cărbune, acoperiți cu o pojghiță de gheață îi străluceau ca două stele. Omul de Zăpadă simțea că prinde viață. Și, în curând, își putu dezmorți brațele ca de lemn de putu zări mai întâi cușca câinelui. Dar acesta se făcuse covrig în jurul cozii și nici botișorul nu i se mai vedea dintre lăbuțe. Apoi auzi scrâșnetul scoarțelor de pe copacii înșirați de-a lungul gardului și chiar le desluși geamătul și oftatul bolnăvicios. Își arătă uimirea și mirarea printr-o strâmbătură de clovn, din morcovul zdrențuit, când zări și casa unde dispăruseră cu câteva ceasuri în urmă, copiii. „Băbuța asta cu țurțuri la streașină și broboadă ca de nea peste ea, seamănă cu o cloșcă care stă gata să adoarmă cu puișorii sub ea”, se înveseli Omul de Zăpadă când își auzi pentru prima oară vocea în plin viscol. Dar ceva anume tot îi atrăsese luarea aminte, de vreme ce nu-și mai putea dezlipi ochii de la fereastra unde ceva mai devreme cei doi copii își lipiseră năsucurile de geam pentru a-l mai privi încă o dată cum trona el de unul singur prin toată curtea. Flacăra din cămin îi atrăsese atenția. Fiindcă, trebuie să mă credeți, nu era o flacără oarecare, ci o minune de flacără cu trup subțire și ce mai tura-vura, întruchipa o adevărată crăiasă. Și din ce o privea mai mult, cu atât se simțea mai tare atras de frumusețea ei. „Măi, ce minunăție! Iat-o și pe Crăiasa Focului!” a fost primul gând al omului de zăpadă. Și se îndrăgosti de crăiasa zămislită din acea flacără care îmbrățișa cu limbi de foc lemnele din cămin. „Doamne! se rugă Omul de Zăpadă, intens. Știi că nu ți-am cerut niciodată nimic. Dar acum, dacă m-ai asculta, dă-mi ceea ce inima îmi cere”. Din adâncuri de bolți tună o voce. Îi glăsuia însuși stăpânul tuturor lumilor: „Nebunule! Știi că nu pot să fac nimic pentru lumea în care tot mai crezi că e posibil orice. Dar, fie! Îmi calc pe suflet ca să tremure sufletul tău și al celor ce vor mai lua aminte!„

     S-au închis porțile cerului și Omul de Zăpadă se ridică din troiene și se apropie tiptil-tiptil de fereastra unde văzuse flacăra, și de unde avu un dialog cu ea:

            -Ce frumoasă ești! rosti el destul de timid.

            -Cine ești tu? se miră crăiasa. Ori ești cel de dincolo de orice închipuite vise, ori îmi văd tinerețea întrupată în cuvânt?  Șoaptele tale se pitesc după amintirile copilei ce a îmbrăcat cămașa de foc a iubirii, dar obrajii mei roșii ciupesc zorile, răsare doar soarele în lumea mea și asta chiar o să te doară...

            -Ce nostimă ești! zise el înroșindu-se în dreptul nasului și mai mult. Și ea chiar îi observă aspectul vesel și duios ca al îndrăgostiților care cum dau de căldură i-au loc pe divan, dinaintea focului din cămin.

            -Crăiasa mea – bâigui Omul de Zăpadă -, să știi că eu chiar te iubesc, dar...

            -Dar ce?...

            -O fi oare, potrivit?

            - Ești îndrăgostit de mine? îl întrerupse ea.

            -Da, Crăiasă a Focului, sunt îndrăgostit. Vino în lumea mea de aici, vino la mine!

                Flacăra se coborî din tavan și se oglindi în fereastră.

             -Bine, ne-am înțeles. Pentru totdeauna?

            -Pentru totdeauna! Și până dincolo de moarte!

      Cu fericirea oglindindu-i-se pe chip, Crăiasa Focului ieși afară și se arătă dinaintea Omului de Zăpadă. Iar el mai că se topea de dragul ei. Când se aflară unul dinaintea celuilalt, niciunul dintre cei doi nu ar mai fi gândit cât de nedrept este împărțit norocul în viață, fiindcă atunci când s-au privit, au înțeles că numai ea, iubirea, îi pusese față în față pentru totdeauna. Prima care a vorbit după această uluială care i-a cuprins a fost Crăiasa Focului:

            -Ei, dragul meu?!... Dar tu ești un om de zăpadă, cum poate să ardă iubirea în inima ta?

            -Știu că ești din lumea potrivnică mie, dar eu te iubesc! Te iubesc!... Te iubesc! îi jură Omul de Zăpadă. (Îngenunche dinaintea ei) Cum aș mai putea trăi fără a nu mai putea vedea lumina de pe chipul tău?... Știu că dragostea asta o să ne doboare pe amândoi. Dar nu te speria, iubito! Crede-mă! Iarna asta, deja a pășit pe vârfuri și am primit-o neștiind că la picioarele ei mi-am așezat frânghia pentru eșafod lângă poezia gurii tale mereu flămânde. Cum te-am văzut am iubit legănatul stelelor pe boltă și gândurile mele întinzându-se ca o pisică leneșă în vatra căminului din care ai răsărit în cale-mi... Știi? Am visat că dansam amândoi prin ninsoare.

-Dragul meu Om de Zăpadă! Ești captiv în arcul unui anotimp refuzat de Soarele meu, dar și îndrăgostiții  au dreptul la un blid de mâncare cu atât mai mult niște biete făpturi însetate, cu desaga cerului pe umeri.

    Omul de zăpadă rămăsese fără grai, topit pentru crăiasa lui. I-a vorbit despre comorile din talpa pădurii de mesteceni, o poveste care știa că o să-i placă mult, adică pe unde i-au fost și lui pașii, cândva. I-a mai spus despre țara de unde venea el, acolo unde vântul mai atinge pomeții frigului și promoroaca îmbracă haine de înger.

    Ea tot nu-l credea:

-Spune-mi unde se duc diminețile cu aroma acelor îndrăgostiți care s-au sărutat prima oară?...  Hai, spune ceva, iubitule! Însă dansul nu ți-l voi refuza. Cred că ai dreptate: e o plăcere să danseze cineva cu mine.

    Omul de Zăpadă simți că iubirea îi apropie unul de altul. O luă în brațe pe crăiasa lui, iar ea se lăsă moale ca un fulg când se află în brațele lui. Se topeau unul în brațele celuilalt. El vedea cum se subțiază în trup și se topește de dor pe picioare când se găsi în strânsoarea brațelor ei. Ea simțea că peste flacăra care-i arde în piept cineva aruncase o găleată de apă și inima ei de flacără, mai adineauri atinsă de ceva necunoscut, dar și plăcut în același timp, i se stingea încet-încet. Abia mai pâlpâia. Erau în primejdie să fie pierduți pentru totdeauna, amândoi, dacă el nu și-ar fi lăsat brațele, să cadă, pe lângă trup. „Oare de ce se teme, acum?” gândea ea.

            -De ce vrei să renunți la mine? îl întrebă.

   Numai că el înțelesese că pentru a rămâne amândoi în viață, trebuia să lase iubirea să plece din viața lor. Un timp, niciunul n-a mai zis nimic. Iar când se priviră din nou în ochi, înțeleseseră amândoi, pentru totdeauna, că fiecare din ei își purtau unul celuilalt moartea, ori ceea ce muritorii de rând numesc, asta, destin.

            -Ți-e frig? întrebă el.

            -Tu arzi, dragul meu, spuse ea. Aud în mine toate lucrurile care vreau să moară.

            -E prețul ființei noastre. Și-i întristat, acum, sufletul meu… Plec. Lumea mea e în cer. Cu bine!

            -Sper că ai să revii...

   Dimineața, băiețelul și fetița au găsit focul stins în cămin, iar când au privit prin fereastră Omul de Zăpadă nu mai era decât o grămăjoară de zăpadă pe locul unde fusese ridicat. Se topise.

Azorel, șoricarul de până mai ieri gata să obțină prin ghidușii iertarea vieții sale, nici că mai mișca strâns în jurul cozii, în cușca lui și se părea, după mutra ochișorilor când și când iviți după urechiușe, că nu era străin de tot ceea ce se întâmplase acolo, peste noapte.

            -Sper că o să mai vină și alte ninsori, nu-i așa? i-a zis băiețelul surioarei lui mai mici. Să nu verși lacrimi. Lumea care va veni, se poate naște din umbră. Nebunia Omului de Zăpadă să ne fie singura înțelepciune! Fetița însă nu înțelesese. O lacrimă furișată pe obraz arăta că îl îndrăgise cu adevărat pe acel Om de Zăpadă. Și-i era ciudă că Azorel, șoricarul din curte nu putea să vorbească și să le povestească ce se întâmplase în noaptea care trecuse cu Omul de Zăpadă care dispăruse odată cu primele raze ale soarelui ivit pe cer, odată cu zorii.

    În același timp, visa cum la prima ninsoare va ridica din nou un om de zăpadă care să se ridice până la stele, odată cu visele lor.

                                                                   FLV

Poezia în decembrie...

Dincolo de poarta unor vise

Privesc pe fereastră cum ninge

Ca-n cartea ce-am scris-o doar noi.

Spui: „Luna, acum chiar se frânge,

În lacul uitat de-amândoi”.

Nici codrul sub crengi nu respiră...

Alt basm pe alei tam-nisam,

Își leagănă umbra martiră

Și-și zornăie frunza pe ram.

Povestea rămâne nescrisă

Cu fruntea în palme recad.

Prin poarta cu vise... deschisă

Tot drumuri închise îmi cad.

Las visul și ies în ninsoare

Și caii la drum îmi zoresc.

Năvalnice doruri se pare,

Ca lupii... din trup hăcuiesc.

                   FLV

Azi: un poet vrâncean/râmnicean...

                    Tema eternei reîntoarceri a suferinței asumate

     Cartea „Cuibul crucii” de Petrache Plopeanu (ed. pim Iași, 2017), este o fluidă reprezentare a stărilor psihice raţional-afective, dar și încărcătura unor simboluri asimilate de poet-creștinul care își duce în spinare crucea de fiecare zi. Poetul ne/se ademeneşte în ceremonialul morţii și învierii, ca-ntr-o cabală-testament, cele din marginile absolute ale trăirilor dar și a suferințelor asumate ca mod de cunoaștere. În poemele lui Petrache Plopeanu, prins în peşterile orogene ale rugăciunii, se „aude” acel strigăt cutremurător pentru cei rătăciți în afara acelei taine care a și schimbat lumea: „cântă (poete) cu arama gurii tale pline de cele/văzute și nevăzute/aleanul și curajul și bucuria”. Prag mistic a unei izbânde viitoare, unire mistică a celor trei simboluri din sfânta treime, cartea de poezie e de o sfâșietoare trăire creștină a înțelegerii miturilor religioase: „Eram agățat pe toți stâlpii din galileea aceea stranie/văzută pe la răspântii cum râde batjocoritor/cum își arată dinții cariați și/strigă împroșcând salivă galbenă/el e el e iată-l/pe cel căruia îi place/să fie acolo sus în piroane/iată-l pe cel care ne spune nouă/cum să îndreptăm ochii spre cer” (ipostazele unei zile care nu se mai sfărșește. cineva era mai sus cu un ochi larg deschis).

        De altfel, întreaga poezie poematică a revoltatului („credem că/voi sunteți cei chemați să ne arătați adevărul”), este o meditaţie mistică, un complex de reculegeri, fie de concentrare prin efort intelectual şi expresie livrească asupra lumii, fie de simplificare prin simboluri. Trinitatea Tată-Fiu-Sfântul Duh, prin excelenţă masculine, are la Petrache Plopeanu, trimiterea blândă şi povăţuitoare: „doamne dă-ne cele trei rugi înapoi și fă-ne cuib în/poala ta”.      

       Ni se explică de către poet această trinitate, atât printr-o călătorie organică în călătoria imnică făcută cu „ochii pe cer” (cei care au „uitat ce se petrece pe pământ”), cât şi printr-o călătorie intelectuală în purificarea, iluminarea, desăvârşirea şi atitudinile posibile în afara trăirilor biblice ca rod al gândirii fiinţei în neantul nepătimirii noastre. Pătimire/nepătimire ca și singurătatea poetului de a fi rămas prins, prizonier, în cuvânt: „erau mulți cei ce cârteau pe lângă zidurile/ce stau să se năruiască sub ușurătatea necredinței/și-au plecat de pe pereți și sfinții și/s-au desprins din icoane și îngerii și/a rămas doar el” (din lipsă de alte vorbe.înconjurat de veșnicie).

       Ni se explică apoi, pătimirea şi patima cunoaşterii catafatice-afirmative prin cunoşterea apofatică, una într-alta, manifestare a sinelui trăitor prin sine. Ceremonia morții, ritualul învierii îl stârnește pe cititor să participe odată cu poetul la purificare prin arderea unor simboluri:

      1). Simbolul răstignirii omului cu revelație în semantica luminii: „prin omul din gura pământului și/acesta stătea pe stâlp/ce mină adâncă spre el se mira de undeva din spate/acolo mai era loc/(se împărțiseră locuri ca și cum se aștepta alesul/dar cine să vrea ca el să fie să se arunce mai devreme/ca o coastă ne-roasă/peste pielea zbârcită a zilei”) din: pumnul se deschide încet. lumina din inima pietrei sparte. Dar detaliile se opresc brusc, la Petrache Plopeanu, în simbol unificator ori într-o semnificaţie mai largă a lor. 2). Ca intr-un joc lexical al rostirii nerostitului, simbolul învierii sau cum se trece din moarte în cuvinte, devine tot mai  exteriorizat în poezie: „și se mai întreba/ce caută mâna sa lângă coapsele hulitorilor/atât de mult i-a iubit de atunci încât s-a dus mai pe/seară să înapoieze tot ce luase/a adăugat de fiecare dată ceva în plus/și mai mult/mai mult/și de la sine de parcă o întreagă stivă de mâini/ținea strâns nu arginții ci un cuvânt” (stăpânul cuvintelor noi. retrospectiva unui hold-up). 3). Simbolul rugăciunii sau cum poetul duce pe umeri greutatea rosturilor aflate în taina ei: „și acum mă ridic într-un psalm chiar/deasupra clopotniței/din lemn vechi afumat dar încă stejar privesc/altceva nu am de făcut de la această/înălțime plină de îngeri/e și mâine o zi dar/dacă noaptea asta veșnicia va cădea peste noi?„ (mărturisire despre tăiere. psalm de sus în jos). 4). Simbolul înțelesului biblic sau despre circularitatea scrierii ori sfatul poetului către cititor : „scrisul acesta seamănă pe o latură cu un pătrat care/ se intersectează nemaivăzut/cu o mirare de o circularitate deplină/pe suprafața ei s-a întrunit sfânta treime să/încline în cele din urmă unicul taler” (cunoștință despre ce trebuie să faceți întâlnind ceva. o înălțime degeaba).  5). Simbolul răspândirii învățăturilor creștine în lume: „să întorci capul spre stânga/apoi spre dreapta/și să vorbești cu cei care cred că ar putea crede/pe jumătate în tine/pe jumătate în altceva/privind spre cerul ce stă să plouă/spre vijelia inventată de oamenii care stau/la poalele dealului nimeni nu are numele pe care le știm/nimeni nu face ceea ce ni s-a spus că au făcut” (clipa nouă a repetării. și noi la rându-ne).  6). Simbolul închinării și a zicerilor din psalmii biblici, transpuse în îndeletniciri lumești: „îndepărtează de la mime aceasta spunea el/începând un nou cântec/îndepărtează-mă chiar pe mine de mine/și fă-mă trup nou în trupul aromind a vatră” (frângerea în chip. clipa roșie).  7). Simbolul ieșirii la lumină prin aflarea și înțelegerea tainei rostite, în gând, dinaintea lui Dumnezeu: „iartă-mă doamne că stau și lucrul meu/nu știu a-l face și privesc și râd alături de ei/și haina mea nu-i a mea ci tu mi-ai dat-o chiar acum/și ce este sub ea e tot al tău”(un nou model prins în fire. culoarea și chipul). Iluminarea nu trebuie înţeleasă în această carte de poeme, ca treaptă mistică religioasă. Ea este tot activă, activă theorie telurică pe fundal blagian.

      Petrache Plopeanu, poetul care s-a găsit „luminat de chipul celui înțepat de /spini înfipți în frunte”, este conştiinţa poetică liberală ca formă literară, necesară creaţiei: prin contemplaţie postmodernistă a controverselor ideatice, a contrariilor formelor estetice, iar poezia sa, prin aceste „poeme triunghiulare”, devine o modalitate de abordare lirică inedită și profundă.

                                                      FLV