1.
„Sâmbătă, Duminică, Luni” de Emil Mircea
Neșiu
Este, cred, a zecea carte de poezie și a apărut la ed. Aureo-Oradea,
2019. Fascinat de frumusețea iubirii dintotdeauna, avem aici un poet meditativ,
confesiv în mică parte și nocturn prin felul de a comunica și cu privirea, în
poezie. Spre deosebire de poeții care aduc „timpul iluminării” în
poezia lor, poetul orădean atribuie doar timpului
o înțelegere aparte în poezie. Simbolistica și semantica cuvintelor ordonate
fasciculat în vers, semnele cifrate ale unor zile astrale din calendar, îi
dezvăluie pe undeva câte ceva din aspirația blagiană a crezului său poetic: „cu
fiecare cuvânt rostit/ori așternut pe foaia albă/mai descifrez încă o
lume/tulburată de interese/ca și când ar fi cel mai simplu/lucru posibil” (Contraste). Povestea sa se deapănă sub o
perdea a amintirilor, cinematografic - „într-un miez de noapte” când, asemeni
lui Orfeu, pentru ea trece „hotarul dintre viață și ce/se mai poate
spune/despre moartea ce se plimbă/printre noi”, iar cântecul pe care-l propune
„poate fi un cântec, un poem,/o piesă de teatru, un rol,/o sculptură, un
film,/rupte dintr-un suflet,/totul smuls dintr-o/realitate imediată”(act artistic), dar amprenta generală a
cărții sale de poezie e a singurătății, care se privește străină și rece
„într-un dans ultim” printre „regrete tardive”. Oglinda în care își privește
trecutul, așteptând vești odată cu zilele care tot trec doar cu un mesaj cifrat
(„viața-mi o să se schimbe”), are ceva din nostalgia unei iubiri din care
durerea, dar și iubirea „smulg așchii”... „despre durerile noastre... și
disperarea,/gheara ce-mi cuprinde/cu nerușinare inima”. Îl simțim cu
sufletul agățat de cuvânt, în vers, într-o iubire, în esență o rotire de poeme încolonate pe scara timpului. Poemele din
volum sunt scrise în aceeași notă profundă a meditației filozofice asupra a tot
ce asaltează ființa umană: speranța că iubirea va salva totul, spaimele că
nu-și va găsi tărâmul liniștii, norocul ori nenorocul și o „tulburată chemare”
către cititor.
2.
„Mușuroaie” de Sorin Călin
Cu acest volum de poezie
apărut la ”editgraph”- Buzău, 2018, Sorin Călin este un premergător și
continuator al esteticii onirismului, întâlnit la Leonid Dimov, care se
prelungește azi până în postmodernism. El nu povestește un vis cât îi
construiește o realitate analoagă și are din suprarealism tendința de a detecta elemente stranii din realitate,
procedând ca un reporter în căutare de insolit și a construi cu aceste elemente
onirice o altă lume, paralelă și asemănătoare visului. Prin poezie, spune el,
realitatea capătă sensurile cuvenite: „nu antipoezie, doar o logică diferită,
nu filozofie seacă, ci una povestită, frântă”. Din textura fantastică, luând de
aici suspiciunea pentru liric, îți sare în ochi lipsa metaforelor și „narează”
unele fantezii incredibile aproape de tărâmul dadaist-suprarealist. Poetul
sfarmă lumea pentru a o zidi așa cum știe și înțelege numai el, cu elemente din
pictura suprarealistă: „Fecioarele s-au strâns la poartă/Și bat în ea ca în ușa
bisericii./-Deschideți dară, ne grăbim ca fetele la măritat,/Vrem iubire, vrem
apă și pâine,/Vrem rândul unu la culcatul în pat./Flăcăii se uitară strâmb de
dincolo de gard/La nebunele scăpate din mâinile mamelor,/Pornite ca furtuna din
țeava de pușcă...”(Orfice). Deși are
ceva și din atmosfera obscură a lui Virgil Mazilescu, uneori e ironic
(trist-ironic) și textualist, cu mici chei în lumea visului: „Spune-mi că-s
animal bun de dârvală/Să-ți trag caii de ham, din zori până-n
seară/Urăște-mă!Nu-s bun nici de-o ciorbă acră...” (La micul dejun).
„Adevăruri se spun și-n poezie” (începe autoironic un poem intitulat Cartonaș galben), dar revine: „pe poeți
să nu-i suspecți c-ar face jocul cuiva în detrimentul propriilor fantasme și
fantezii”... „fiindcă mintea mea de copil așa vede formele și agitația lor (a lucrurilor pe care a deschis ochii -
n.n) moleculară”. Un poet cu atitudine ludică pe aspectul ludic al visului, al
imaginației poetice.
3.
„Metafore din palma cerului” de Vali
Nițu
Cartea de
versuri a poetului târgoviștean (apărută la ed. Bibliotheca, 2019), te poartă cu
gândul la un poet „în costumul de gală și cămașa cu papion” trecut „înspre
serile albastre”, scriind „pentru T.”: 11 elogii, 11 clipe, 11 lacrimi etc.
printre șoapte „în imperiul pașilor pierduți”, glosând despre o poveste de
iubire „la limita dintre rost/și spațiu”. Încercând a ne teleporta, odată cu
cititorul, în spațiul său ideatic, acolo unde „ard lumânarile vii/în candela
drumului pavat cu vise frumoase” (harta
palmelor), îl simțim pe Vali Nițu „în sufletul poetului/agățat de cuvânt în
vers”, într-o iubire „în esență/o rotire”. Constanta volumului este dată de
dorința de căutare a unui microunivers concentraționar pentru o „memorabilă iubire”: „mai presus de
metafore – viața/într-o dimineață printre clipe trăite/un alt tren pleacă în
șoaptă/cu încă o zi din restul de viață/nici nu înțelegem unde/cum” (ești ceea ce sunt). „Pictând cu flăcări
în palme”, îi simțim o aplecare predominant anticipativă spre poezia confesivă:
a fragmentarismului în redarea trăirilor secvențiale, a ipostazelor reflexive
de comunicare, a mânuirii întâmplării și euforiei prelungite în oniric. Când
„femeia cu părul de foc” din „trăita poveste de dragoste” alunecă pe dinaintea
ochilor noștri, pe cât sunt melancoliile de dulci, pe atât sunt tristețile de
amare:
„din carul meu de timp/alunecă pe umeri timida așteptare/nedormite
vise în nedormite nopți/în trăita poveste de dragoste/femeia cu părul de foc în
visul prins de mâna timpului/noroc” (răspunsul plecat după întrebare).
Își scrie poezia într-o cheie personală,
rostindu-și versul „cu fluier de anotimp”, cuvintele sunt ca sufletul, adică,
asistăm la un discurs retoric nou, ca o pendulare care să dea încredere şi, mai
apoi, îndârjire în partea zeiască din om. De-a lungul şi de-a latul acestor
sfâşieri neromantice, agonia învinsului rănit de Destin se lecuieşte prin
voluptăţi paroxistice (asemănătoare imnurilor orfeice), dar și spre poezia
expresionistă cu preferințe spre un limbaj metaforic.
4.
„Bogații nu visează niciodată scoici” de
Luminița Zaharia
Apărută la ed. SITECH/2018, poezia din această carte pare scrisă într-o
stare de hipnoză, în cheia jocului barbian, având și constanta
ironic-implicată, astfel încât tensiunea poemelor să treacă de la lirismul clasic
la un „antilirism” îmbrățișat ca revanșă asupra lexicului, dar în timbrul grav
al mesajului decodat din răzvrătirile poetei vizionare cu tumultul vieții de zi
cu zi. Ea e „fata care vede timpul” și în implicarea afectivă îi găsim un
limbaj înnoit cu care, iată, poezia forțează o nouă realitate poetică și
deopotrivă, și-a adăugat sieși o dimensiune nouă ce face posibilă (în
interpretarea criticii) apariția unor legături noi cu funcționare regenerativă
pentru percepția poetică, fiindcă „la filmul ăsta se joacă viața ta”: „(clar,
ceva trebuie trucat!)/că dorm și acum, fată mare/c-un bob vrăjit de mazăre în
pat/că am inventat un joc de luminițe” (blockbuster).
Împrumutând din propriile trăiri („și faci conexiuni cu basmele copilăriei”)
unele clișee cinematografice, nu exclud o aură a noului ei stil în poezie,
centrul de greutate în catharsis-ul poeziei: „acum închidem paranteza/zâmbim
hlizim facem mumos/făt-frumos, ai cont în bancă?/vii călare sau pe jos?” (dragă făt-frumos) –sau – „țara mea
frumoasă, tu meriți mai mult/surle și trâmbițe să-ți poarte hramul/ca să
ne-ntorci, îți cerem doar atât:/râul ramul/și salamul...”. Sub acest impuls al
nevoii de confesare, cititorul se simte electrizat, ca prins în cușca lui
Faraday și acest nou simțământ estetic trebuie înțeles ca o nouă DETERMINARE în
peisajul interior al poeziei. Sinceritatea (în metamorfoza limbajului poetic –
firește) este și calitatea de bază a poeziei din acest volum, iar scrisul a
devenit pentru ea o terapie sufletească: „ o cowgirl cu plete lucii/exersa la
tir cu arcul/să se apere de tauri/când îi zgâlțâiau hamacul” (western cu peripeții). Iar alteori
însuși absurdul e alternativă la o pură întâmplare pusă pe note poetice (vezi: staying alive). O lectură frumoasă,
incitantă.
