Mașina de gândit

Mașina de gândit

(din seria gândurilor răzlețe)   

  

     Citind, în tinerețe, cartea impresionantă despre „Călătoriile lui Gulliver” a lui Jonathan Swift, un oarecare amănunt (?) m-a urmărit mereu. Prin partea a treia a Călătoriilor... Swift lua în râs mașina de gândit a lui Ramon Lull în care se credea că se va afla revelația sigură a tuturor tainelor lumii și propune el o altă mașinărie alcătuită din cuburi de mărimea unui zar, pe fețele cărora stăteau cuvinte scrise. Printr-o serie de manete neobișnuite se roteau cuburile și cuvintele afișate (puse într-o anumită ordine) trebuiau să ofere ceva inedit. Stăteam la umbra nucului din via noastră și mă închipuiam manevrând la manetele mașinii de gândit și LUMEA plină de fraze trunchiate, pe care aveam să le scriu mai apoi într-un caiet, avea (credeam eu) să ofere lumii un sistem enciclopedic al gândurilor. Dar când am descoperit fraza scrisă de Emil Cioran (Cartea amăgirilor): „Câtă viață ai pus în gânduri, atâta moarte este în tine!”, am renunțat la ideea mașinii de gândit. Un poet orădean ( a cărui carte a ajuns recent la mine) spunea că prin poezie el poate comunica cu privirea. Într-un anume fel, lumea fiecărui poet fiind o lume a simțurilor personale, cred că prin gânduri simțurile noastre se deschid spre taine. Și cum cuvintele noastre „par ieșite/din gâtlejurile noduroase/ale arborilor/lăsați să potolească/incandescentele sclipiri/dintr-o noapte fără lună” (poemul se numește: ARDERE), doar gândurile cu evidențe acoperă tainele din subsolul poeziei. Dar noi, avem „nefericirea de a fi destul de nefericiţi”, după cum spunea Cioran, aşa că „Merge marea, merge cerul împovărat de stele/ Numai corabia şi noi ne-am oprit între ele”. (T. Arghezi). Ne-am oprit şi nu mai vrem să mergem înainte. Va fi poate prea târziu (cum spunea Petre Ispirescu în „Omul de piatră”): „O, Doamne! Da greu somn am mai dormit”. Şi, atunci, la ce bun ne va mai fi trezirea aceasta? „Cine să măture lumea cu toate templele, învăţăturile ei prea stricate?” – cum scria poetul Ion Gheorghe, unul dintre puţinii poeţi adevăraţi ai acestui neam şi despre care atunci când am scris titlul eseului „Ion Gheorghe – un poet controversat”, într-o carte a mea, alţii mi-au sărit la beregată, ca mielului în pragul Paştelui. Poate că omul ar suporta cu un curaj neînfrânat durerile, nedreptățile și tot ce i se aruncă în spinare, dacă n-ar fi singurătățile care le însoțesc. Fiindcă (spunea Cioran) „omul suportă mai ușor moartea decât singurătatea”, că nu este nimic palpabil decât TOT ce trece. Adică acel sentiment care l-a smuls dintre noi și pe Eminescu. N-au fost cruţaţi nici părintele Anania, nici poetul Ioan Alexandru... Nichita, Labiş sau Zaharia Stancu etc, despre care în copilărie atât ştiam: descoperisem nişte zei, şi cărţile pe care ei le trudiseră în acei ani teribili, care îmi făcuseră mie o altfel de imagine asupra unei lumi, în care, fără ei, aş fi bâjbâit la nesfârşit. Și în care, în timpul vieții lor, s-a aruncat cu tot ceea ce e mai murdar în gândirea lor „înălțătoare”. Nu pot face şi eu greşeala unora, acum, împins de alţii să arunc şi eu cu zoaie în aceştia. Nu pot s-o fac. Mă trage de mânecă E. Cioran care-mi spune: „cine are vreo părere sigură despre vreun lucru oarecare dovedeşte a nu se fi apropiat de niciuna din tainele fiinţei”. De aceea nu pot să arunc în ochii altora cu jarul din vatră, uitând de puţinele îndemnuri labişiene: că ni se cuvine „pentru dansul de flăcări şi roţi –/ nimic pentru tine, tot pentru toţi”. Da, cititorule, îmi cer eu iertare faţă de toți: „sunt vinovat c-am risipit în vânt/ din ce mi-ai dat, fuioare de lumină”. Când abia porneam în literatură (aveam 18 ani şi mi se pregătea de către DESTIN debutul) – redactora şefă a unei reviste de cultură îmi spunea: „Vrei să faci literatură? Dar l-ai citit pe N. Breban?” Auzind de la mine că nici nu ştiam de existenţa acestuia, m-a tras de-o parte spunându-mi în taină: „Neapărat să-l citeşti. E un mare scriitor. Citeşte „Animale bolnave” şi după aceea mai dă pe la revistă”. Am să spun Tatăl Nostru de o sută de ori şi Înger, îngeraşul meu, tot de o sută de ori, până când pescarul din „Bătrânul şi marea” al lui Hemingwai se va ridica în picioare în barca lui, victorios, înfăşurând toată funia pe care i-o aruncase peştelui cel mare. Şi, ar fi zis, abia atunci când îl va fi prins: „O să mă odihnesc data viitoare, când o să iasă afară”. Pentru că El ştia că peştele se afla într-adevăr acolo, în mâinile lui, iar spinarea peştelui care se ridica deasupra valurilor nu era un vis. Sigur că nu e un vis ceea ce trăim cu toţii astăzi. Visa Sonia din „Unchiul Vania” când se ruga în genunchi tatălui? „Ar trebui să fii îndurător, tată! Eu şi cu unchiul Vania suntem atât de nefericiţi!”. Tot atât de nefericită ca şi literatura română de după Eminescu, de după Cioran....  „O portiţă există: aici,/ unde nu te mai ajută mintea şi/ femeile/ mai scormonesc prin jar”, NU? Citesc – şi n-aş vrea să cred spusele poetului – că totul va fi un cântec în pustiu. Iar mărturiile care vor mai veni (plus versurile lui Coşbuc, Radu Gyr, etc...), toate acestea, de un vizionarism kafkian (ieri ca şi azi), par a se repeta la nesfârşit. Nu sunt deloc fragmente apocaliptice şi nici ciudăţenii ale vreunui straniu personaj din Kafka, ci doar trimiteri de o parte şi alta a conştiinţei – care îi trasează realităţii graniţele unui tărâm, în care privirea largă a cronicarului e fixată halucinant pe acest tablou al neliniştii, care a pus stăpânire pe sufletele noastre. Iar tot ceea ce ne traduce şi nouă poetul, nu sunt viziunile unui poet (sau pamfletar) care trăieşte în vis. Poate doar inspiraţia că fluxul câmpurilor magnetice ale creierului îi dau sentimentul că se identifică singur (de subliniat) „cu circul şi arderile” chimice interne ale unui popor – uitat de acel Dumnezeu care, atâtea îi promisese, în opera sadoveniană „Baltagul”! Și nici nu aș face aici, pledoarie pentru un poet necunoscut, dar când scrie un poem poetul moare câte puțin pentru a povesti și altora, în „gânduri de taină”, despre frumusețea unei lumi nevăzute, pentru că „interiorul durerii” e lăcașul din care îi vin cuvintele. Să nu ne ferim, așadar, de durere, pentru că „ea este gura de sânge a cântecelor” – spunea Nichita, îndemnând cititorul spre intensitatea trăirilor din scrisul vreunui autor și, abia în al doilea rând, către precizia exprimării sale. Un sfat de memorat.

O nouă carte: „NECUNOSCUTA”

 1. Cartea a 220 pag. (azi apărută le editura editgraph)/22 iulie 2019

2. Coperțile (I-IV)


Luna iulie/2019 a venit cu povestea „necunoscutei”.. spre a fi cunoscută cititorilor.
... povestea pe urmele căreia am cutreierat Grecia, în speranța că va găsi și povestea asta un final care să îi vorbească cititorului despre dimensiunile absolute ale sufletului. Dumnezeu poate ierta dacă vrea, viața însă... doar când vrea autorul.

...Din finalul cărții: „Am privit pe deasupra coroanelor duzilor cerul albastru și am oftat. Alexia mi-a aruncat o privire întrebătoare pe sub sprâncene, dar m-am gândit că înțelesese că puneam totul pe seama părerii de rău că în curând se termina și sejurul meu la Nei Pori. Speram să fie cum am gândit. Sau poate că văzusem undeva, deasupra unui nor, cum necunoscuta din povestea mea devenise o umbră, o umbră care înainte nici nu era...”

„Cartea din bibliotecă” (rubrică ținută permanent în revista LITERADURA)

Azi: din nr. 12/2019

1.      „Ion Luca Caragiale: Viața, Opera și Critica literară” – de Nicoleta Cristea Ifrim

    

     Cartea autoarei Nicoleta Cristea Ifrim, constituie, în principiu, o monografie despre lumea, viaţa şi opera cunoscutului autor de teatru de comedie, dar și a monumentalelor sale schițe, nuvele și povestiri fantastice ori psihologice. A fost concepută beletristic (pe capitole și subcapitole și tematici esențiale) dintr-o dorinţă de reflectare a unui labirint de lumină prin viaţa marelui creator. „Lucrarea de față își propune o reconstituire meticuloasă, organizată cronologic, a existenţei scriitorului I.L. Caragiale, ca o altă operă a celui care a trăit-o și care să rămână un instrument de referinţă în caragialeologie. Cap. I cuprinde „Viața, activitatea și critica literară” a lui I.L.Caragiale și e structurat pe alte 13 subcapitole: „Primii ani” din viață „Din amintirile lui I. Slavici, la ziarul Timpul”; „Caragiale și Junimea – Premiera Nopții furtunoase”; „Caragiale comersant la Buzău”; „Exilul voluntar la Berlin”; „Caragiale intrat în eternitate” etc., de reținut atenției cititorului. Cap. II cu subcap. „Caragiale – marele geniu și omul-spectacol”; „Caragiale, despre artă și literatură”; „Nicolae Steinhardt (Monahul de la Rohia): cu memorialistica unor exegeți ai operei autorului, cu sinuosul drum al privațiunilor și tatonărilor, în căutarea adevăratului făgaș al vocației omului de geniu I.L.Caragiale. Cap. III (penultimul): „Opera”, conturează două universuri distincte: unul comic și altul tragic cu subcap. „Comediile lui Caragiale”; „Momente și schițe”; „Nuvele și povestiri”; „Proza psihanalitică”. Este o lucrare întru totul remarcabilă, ce se poate constitui într-un capitol redutabil de istorie a literaturii române. O monografie foarte bine scrisă, cu mare implicare, cu pătrundere în detalii din „pestrițătura epocii”, în mod fericit pliată pe scriitura celui cercetat. Documentară prin multitudinea de documente răsfoite, redate, reluate, întoarse pe toate părţile şi reinterpretate: peste 50 autori și cca. 60 lucrări, apoi gazete, reviste și ziare ale vremii, plus operele sale editate și prefațate de aparatul critic și ilustrată cu portrete și „momente” din viața autorului. 

    

                                                     

2. „La umbra Vezuviului” (din 2016) -de Ion Lazăr da Coza                                                                                    

     

     Ion Lazăr da Coza vine în literatură cu acest roman ficţional, dar și realist-psihanalitic axat cu precădere pe adâncimea impresionantă şi incomensurabilă a fiinţei umane. Fixând un cadru din istoria creștinismului, plasându-și acțiunea la începuturile ei, pune în mișcare șirul unor întâmplări, fie și imaginare, din istoria imperiului roman, antrenând în povestea sa ideile devenite tabu în scrierile literare: demoniacul, mecanismele sociale şi proiecţia mitică a omului. Întâmplările prin care trec eroii arată cum o realitate s-a născut, mai ales că „nu aspectul religios primează, ci supraviețuirea, rivalitatea, dragostea!”. Proiecția narațiunii în trecutul istoric al imperiului roman (despre iubire, credință, respect și bunătate) este forța cu care autorul ei relatează o succesiune de evenimente care au avut loc într-un trecut îndepăratat și fabulos. Mai mult: romanul este bine documentat, incandescent pe tot parcursul său, fluent, nestructurat pe capitole sau fragmente, deși acțiunea se întinde pe mai mult de două decenii. Cartea e scrisă cu pasiune şi har, iar farmecul ei întemeiază într-o măsură însemnată pe virtuozitățile de meșteșug scriitoricesc ale autorului. Alerta epicului alcătuit din întâmplări dramatice, cu scurgeri repezi și neprevăzute, e cea care oferă o lectură captivantă. Autorul mânuiește cu măiestrie penelul în descrierea atmosferei de epocă și a scenelor de luptă ce au loc în amfiteatrele romane. Cu siguranță, autorul deţine cheia destinelor eroilor săi către ziua fatală și sfîrșitul acelei lumi, odată cu erupția vulcanului Vezuviu în final. Autorul se dovedește și un bun psiholog la treapta observației. Cititorul se poate imagina ca spectator la scenele de luptă descrise cu destulă îndemânare. Scenariile, care mai de care mai apocaliptice, din evoluția bastardului Flaviei, Teodorus, înlocuit de sclava Saphira cu fiul ei, devin sub pana autorului o lectură captivantă și odihnitoare. Caracterele personajelor ce ating proporții urieșești, vizând neverosimilul, se apropie de liniaritatea clasicistă din romanele istorice de mare forță.

3.      „1989. Cartelul metaforelor”- de Marin Ifrim

     Marin Ifrim ne dădea cu această carte (apărută în 2012), rezoluţia încadrării unei scrieri în categoria: cartea o  „individualitate fără comunicare”. Pe această axă a unei virtuale comunicări, cartea e o sumă de relaţii, în transmiterea mesajului către cititori. Încadrarea acestui miniroman, în categoria pamflet, eseu, memorialistică, suită de tablete, critică literară, etc., nu-i deloc întâmplătoare. E ultima întrunire, în şedinţă de cenaclu (din anul de referinţă 1989), a „liricarilor” dintr-o provincie oarecare, spre a supune lecturării, sub cupola casei W., unele „poezele” din creaţia recentă a poetului Nero. Sub aspectul scrierii, romanul-pamflet e o construcţie artizană. Avem în vizor o lume ce se alcătuieşte din surprize iscate de trufie deşănţată, duplicitate individuală, cinismul voalat şi precis al cenacliștilor, plus hazardul unei zile istorice. A ne gândi la duplicitatea unor eroi, în  paralel cu fiecare dintre celelalte personaje, înseamnă a intui, cu uimire şi chiar cu interes „cheia” cu care Marin Ifrim şi-a gândit miniromanul „sforăriilor” acestei lumi scriitoriceşti. Personajul gândit şi creionat de autor pare a fi situat cu un ochi la etica din capitala şi fruntea scriitorimii urbei şi cu un al doilea ochi la tot ce le poate fi îngăduit în „saga”  provincială. Ca prozator, are un teribil spirit de observaţie, pana sa este satirică de cele mai multe ori. Arta portretistică ne aminteşte de tăria metaforei cu care Fănuş Neagu îşi imortaliza personajele. Aşadar, ne aflăm cam „pe la mijlocul lunii decembrie” (1989), iar liricarii „par adunaţi aici pentru a se desfăta în lumina casei W., ca nişte fluturi în jurul lămpii” şi, până la şedinţa obişnuită, cu prudenţă „se discută” despre fel de fel de întâmplări, multe dintre ele neavând nimic comun cu literatura. Asupra celor de faţă, nu planează decât dorinţa de a-şi goli „fiinţa de himere”. Şi, oricât am învârti pe degete „cheia” acestui ultim mesaj, ori am lua-o de la început cu lectura, am ajunge la nedumerirea surzilor în țara orbilor și „o gâlceavă a înțeleptului cu toată lumea”.

4.      „Odă bucuriei – Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă – de Vasilica Grigoraș

     Cartea doamnei Vasilica Grigoraș e un incitant roman de aventuri și nu doar niște note de drum cuceritoare prin coloritul lor viu, pitoresc ale unei călătorii într-o „ţară de vis”. Totul defilează înaintea noastră într-un film documentar menit să-i ia cititorului respirația, în fața sublimului. Un Jurnal de călătorie, demonstrând cititorului cum pot fi însemnate acolo şi alte evenimente: bucuria narării frumuseților văzute, descoperirea unei cărţi bune, o discuţie între prieteni, întâlniri cu oameni deosebiţi, locuri pitoreşti vizitate, întâmplări deosebite din viaţa de zi cu zi, curiozități întâlnite la care imaginația îți este puternic solicitată etc. Jovialitatea expunerii din această carte ne îndreptățește să spunem că există o poetică a Jurnalului și pe parcursul lecturii începi să crezi, tot mai evident, că aceste note de drum au avut asupra sa un efect psihologic foarte puternic şi că a fost scris ca şi cititorul să simtă acest lucru şi să fie atras ca un magnet în lectură. Autoarea are și haz, și simț de observație ascuțit, atentă la amănuntele existenței cotidiene, atunci cînd ne descrie iminentele peripeții de dinaintea plecării: viza pentru Noua Zeelandă se lua de la ambasada Australiei din Serbia. Ochiul ei, niciodată adormit, surprinde o serie de ciudățenii care îi vor furniza cititorului câteva date interesante cu privire la țara vizitată. Pe măsură ce ajunge în locuri cât mai fascinante ochiului, îi simțim bucuria narării. Noua Zeelandă o vrăjește, iar bucuria se transformă în materie epică pentru a-i da un sens şi o morală, pentru a ţine întins firul vieţii către veşnicia părţilor frumoase şi trainice din trăirile avute. Paginile curg lămurind cititorul, că sentimentul e bine surprins în cuvinte și nimic nu trebuie să-ţi scape aici, atât aparatului de fotografiat, cât şi carnetului cu însemnări, fiindcă ar fi păcat să se întâmple altfel. Așadar, o carte captivantă.

Premiul USR Fil. Dobrogea pentru proză / anul 2018

1. Diploma și statueta (tabloul ceramic) al premiului acordat pentru proză/2018 

                  2. Imagine din timpul evenimentului din 29 iunie 2019/Constanța.

Notă: 

Premiul USR Filiala Dobrogea pentru proză pe anul 2018 a fost acordat scriitorului Tudor Cicu   pentru romanul „Enigmatica Ema”.

Despre roman: 

    „În „Enigmatica Ema” (Editura Editgraph, Buzău, 2018) viziunea autorului este ceva mai optimistă, în sensul că epilogul lasă o portiţă deschisă pentru o împlinire viitoare a iubirii, fie şi pe un tărâm virtual, al emoţiei pure.

    Acest roman este, doar aparent strict pe anumite segmente, o poveste în poveste – istoria iubirii dintre Ema şi jurnalistul Vladimir Dinulescu inclusă în istoria iubirii dintre Ema şi jurnalistul şi scriitorul Victor Sidoriu. Nu întâmplător autorul aduce la un moment dat în discuţie povestea Şeherezadei. În cazul de faţă, Tudor Cicu rupe firul binecunoscut şi aşază un bărbat, pe Victor Sidoriu, în rolul Şeherezadei. El este cel care trebuie să se salveze. Vladimir din romanul în roman trebuie să ajungă la inima „enigmaticei Ema”, o efigie a Emei din povestea care o conţine şi pe cealaltă.”

                                               (Vorbind despre carte: Diana Dobrița Bîlea)

nu ești în povestea asta

nu ești în povestea asta

uneori, iubirea îmi pare un roman încă nescris

unde se cern amintiri ca într-un dans de umbre

așa cum palmele tale

lipite de buzele mele spuneau:

ia te uită! se apropie de tine taina a tot ce e de nespus

și unele presimțiri nelămurite ca fericirea.

uneori, cît vezi cu ochii

câte cineva își caută un drum sigur

și nu mai răspunde chemărilor tale.
simți asta

o pasăre rănită ți se lipește de inimă

și asta poate să însemne că îmi vorbește de renunțare.

a! ce vreme frumoasă e azi, îmi spun

care să fie începutul acestor singurătăți,

dacă nu atâtea iubiri închise în fiecare bătălie

care se dă în elanul unei alte lumi

și cu aripile întinse spre mari depărtări?

dar tu nu ești în povestea asta, o, da!

se ngroașă cerul de păsări de tot felul

văd și aud ca și cum ar fi trebuit să fim clopote

și ce vis frumos am fi fost dincolo

așa agățați de cuvinte amândoi

să fi tremurat până la capăt

în atâtea rostogoliri și atâtea victorii

am fi crezut și noi în ceva;

mă gândesc de o vreme la un basm adevărat

și poate va trebui să mai tăiem din aceste vise.

Despre vise și umbrele plecate pe alt tărâm

Despre vise și umbrele plecate pe alt tărâm

(din seria gândurilor răzlețe)

     

      Și visele ne vin, de cele mai multe ori, pentru a ne pune în gardă cu viitoare întâmplări și trăiri. Despre cea despre care scriam o poveste (totul era în vis), nu rețin decât o frază pe care căuta să mi-o transmită: „Vei cunoaște la început o dragoste mare, pe care o vei pierde, dar care te va aduce foarte aproape de moarte”. Fugea râzând și nu reușeam să o pun în povestea mea. M-am trezit rostind versurile lui Homer: „De trei ori mă săltai spre-a o cuprinde/De trei ori însă ea-mi zbură din brațe/Ca umbra sau ca visul...” Am căutat apoi în Odiseea  lui Homer și am dat de aceste versuri în acel cânt în care Ulise coborâse în Tărâmul morților după ființele dragi. Oare nu și poetul Dante Alighieri îl purtase pe Orfeu în sălașul lui Hades după Euridice, în cântul al IV-lea a Infernului? Orfeu, se spune, a fost cel mai celebru dintre poeţii care au trăit înaintea lui Homer și era fiul lui Eagru (sau al lui Apollo) şi al muzei Caliope şi a trăit în Tracia în epoca argonauţilor, pe care i-a însoţit în expediţia întreprinsă în căutarea lânii de aur. Apollo însuşi i-a dăruit lira. Prima călătorie a lui Dante A., pare-se a fi fost Infernul: „Înduri captivitatea, însă vei dărui acelui poem un cuvânt. „Nu te-am privit niciodată, oceanule în faţă!”, pare a fi un vers din retorica whitmaniană. (Mersul lumii e însă prea complex, pentru naivitatea unui om). Ori, mai degrabă, ar părea o interogaţie whitmaniană. Ce scria pe poarta infernului lui Dante Alighieri? „Voi ce intraţi aici, lăsaţi orice speranţă!”. Ei bine, ce pierdem noi, cei care nu am păşit dincolo de porţile la care ne invită noul Orfeu, în poezie? Noi, cei care nu am pierdut încă orice speranţă? Şi care îmi amintesc, acum, mie, ce zicea Orfeu în Infern: că nu dă întreaga eternitate a umbrelor întâlnite acolo pentru o clipă de fericire pe pământ. (Mult mai târziu doar genialul poet Goethe va îndrăzni să-l contrazică pe Orfeu). Abia acum (credem) cititorul va înţelege de ce a zis Baudelaire că iubirea  râde şi de Infern şi de Paradis. Poetul (mai sus amintit), care-şi văzuse îngrădită posibilitatea de a comunica societăţii adevăruri nerostite, descoperă în acest periplu prin infern (sub mantia orfeică a cântăreţului fără de frică şi prihană) eliberarea prin limbaj. Nimeni nu-l împiedică aici să jongleze cu cuvintele, fiind tot mai pregnantă rostirea sa, cum că nu adevărul contează, ci abilitatea de a percepe un tip special de credibilitate a rostirii în marginile imaginarului. Poetul concepe pentru toţi aceşti „ocupanţi de activităţi diverse” poemele unei mari admiraţii. E, dacă vreţi, oda închinată Imperiului Prostiei, în măsuratul orgoliu de a plăsmui fiinţa în zeci şi zeci de chipuri ale ocupaţiei acestora. Cam tot aceleaşi oglinzi (borgesiene) prin care suntem nevoiţi să ne ghicim unul altuia chipurile, până când cineva va trebui să ne învingă imboldul narcisian şi, odată făcute ţăndări-ţăndări, ne va elibera de această lume a oglinzilor mincinoase cu care ne-au gratulat mai marii cetăţii. Iar voi trebuie să vă închipuiţi o cetate cam cât cuprinde o societate care riscă să devină cercul de harababură a lumii. Tot atât cât semnifică o zadarnică şi grea povară a unui nou anotimp în infern, unde doar viaţa poetului A. Rimbaud – câți se vor mai încumeta după el? –  şi care nu se mai teme de nimic, ne şi dă a înţelege. Cum spunea oare? „…foame, ţipete, dansează, dansează, dansează, dansează!”. Aşadar, ce sens mai avea viaţa, în asemenea jalnice condiţii! Dar, această lipsă de decodificare a fiinţei înstrăinate de poet, în lumea unui purgatoriu ceva mai călduţ? Îi va lăsa cititorului de azi o curioasă senzaţie de nerostire lăuntrică, de gol în fiinţă? Acel gol, imaginar, care-l desparte de îndemnul orfeic de a-i urma pe eroii periplului imnic până la capătul acestui alfabet încifrat? De ce nu ne-am pune întrebări! Ştim că cineva, de acolo, sus, ne va răspunde cândva. Scriam – cândva – despre Montaigne, care zicea că orice raţionament în critica literară e ca un vas cu două toarte de aur. Ai dori să-ţi aparţină amândouă, dar nu ţi se cuvine decât una. Ultima escală a călătoriei anunţate în cartea poetului Șerban Codrin, întâmplătoare replică la periplul lui Dante?, se face în: „infern, purgatoriu, paradis şi mult mai departe” versiuni ale unui prezent din aceste „poeme din cartea de muncă… din subteranele proletarilor”. Și care limpezeşte orizonturile roşii ale periplului alegoric, din care „mustăciosul tuturor popoarelor, cel mai mare şi mai tare, tătucul de la Soare-Răsare” – aţi ghicit! – ne face o ultimă confesiune şi asistăm la ultimele întâmplări înainte de sfârşitul iminent al călătoriei: „Jelanie mare, poete, mă trezesc din coşmare, ies din splendoare şi asta nu se poate, splendoare ca şi cum am intra într-un urlet fără de margini. Vreau deziluziile înapoi, vreau dreptul să mă terorizeze ceasul istoriei şi ceasornicarii lui…”. Acesta e şi mesajul Testamentului… dus, până aici, de cel supranumit baladierul: poetul Şerban Codrin. Poetul (la general vorbind) chiar întreabă, se apără, se răzvrăteşte, se supune în tot atâtea stări „cioplindu-şi visele interstelare”, împărţindu-şi „frăţeşte crucea, cuiele, oţetul, unul mie, unul ţie…” cu chiar Fiul Omului. „Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” – se face auzit de-a dreapta şi glasul poetului – ca implorare a Tatălui Ceresc, şi astfel, cuvântul său… „cuvântul meu” – la zidul tăcerii – să nu fie împuşcat. E răscrucea de unde e posibilă intrarea în destin a cărţii. Altfel, rostul lui Oedip pe lume şi înţelegerea noastră despre acesta n-ar mai avea niciun sens.  Pentru că și poetul, ca și Oedip, va fi în cele din urmă judecat.

Cântec îndepărtat

Cântec îndepărtat

Te-am zărit într-un vis, strângeai frâul la murg

Și mestecenii-n drum se-nclinau în amurg.

De la geam îmi doream o privire s-arunci

Și-un sărut să îți fur de pe buzele dulci.

Dar de unde să știu, că un semn n-ai să faci

Și te pierzi la galop în plin câmp printre maci?

Simt cum versul de-atunci, nu mai curge domol

Bate stins doar prin somn ca pendula pe hol.

Că pe cer chiar luna se miră și parcă;

În pomi, printre păsări, s-adoarmă... încearcă.

Iar noaptea (ce clopot!), în inimă sună

Zadarnic mi-s ochii spre zări, în furtună.

Iar de-un car de vreme gânduri tot dau roată

Și la porți închise insistă să bată.