Enigmatica Ema (cap. 17 - final)

Cap. 17 –  Ieșirea din poveste

                  (în loc de epilog)

       La plecare, țiganca Rada ținu să o îmbrățișeze pe Ema și când căruța cu cei doi se deprinse la drum, Victor văzu că aceasta avea ochii în lacrimi. El însă le luă drept lacrimi de ușurare. Tot timpul călătoriei, Ema era când uimită, când agitată. Adesea ar fi vrut să cânte, ori să strige la cai. Părea că toate forțele ei se unesc spre cel mai fericit viitor. Nu suflă nimic despre întâmplarea cu țiganca Rada, care-i ghicise în cărți, ba dimpotrivă, ea vedea doar partea în care tulburătoarele vorbe nu făcuseră altceva decât să-i arunce pe unul în brațele altuia. În urma lor se iscase furtuna. Nori cenușii se îmbulziseră pe cer. Nu prevesteau nimic bun. Ajunși în gară, Ema zări trenurile care alunecau pe șine, zgâlțâind geamurile sălii de așteptare, de unde trebuiau să urmărească sosirea trenului care să-i scoată din țară. Stând la fereastră, Victor se uita spre linii și din când în când trăgea cu ochiul spre peron unde oameni grijulii, nehotărâți, pășeau încolo și încoace, nerăbdători să le sosească și lor trenul. Spre intrarea pe drumul către pasarelă Victor zări, în poziție de drepți, umbra a doi soldați. Mai apoi, o elegantă umbră neagră trecu prin dreptul lor și îi văzu cum aceștia îl salutaseră și dăduseră raportul. Umbra în pelerină le înmânase ceva ce scosese din buzunare, apoi se oprise în micul scuar format de o fântână arteziană și clădirea șefului de gară. Înainte de a intra în clădire, se întorsese cu fața spre peron și mai aruncase, în treacăt, o privire. Când Victor îi surprinse fața, în lumina soarelui mijit printre nori, avu o tresărire. Îl mai văzuse în urmă cu o săptămână, la spitalul militar, înaintând pe holul dinspre camera directorului. Pe peron o santinelă înarmată făcea de pază, chipurile, pentru liniștea oamenilor din fața gării. Lui Victor îi atrase atenția că pășea încoace și încolo fără o țintă anume, dar trăgea cu ochiul spre culoarul de trecere dintre ușile ieșirii din gară către peron. În timp ce punea cap la cap toate astea, locomotiva trenului lor dădu un șuier, anunțând că tocmai intra în gară. Victor așteptă minutul în care, pe pasarelă se îngrămădeau călătorii care veneau înspre peron din partea opusă gării și îi puse bagajul în mâinile Emei, spunându-i cu glasul precipitat:

       – Nu-mi plac soldații ăia, din dreptul pasarelei. Mai adineauri un ofițer cred că le-a transmis câteva ordine precise.

       – Știu. I-am zărit și eu. Nu te teme. Pesemne urmăresc un grup format din doi inși: bărbat și femeie. E mai bine să merg de una singură spre linia trenului, iar tu, dragul meu, ar fi bine să ocolești gara și să o iei printre linii, pe partea cealaltă, până ajungi la coada trenului.

       – La asta m-am gândit și eu, Ema. Avem timp. După ce te instalezi în compartiment, înainte de semnal, urc la ultimul vagon și o să înaintez către tine, prin vagoane.

       – Te aștept.

       – Ai încredere în mine, spuse el, încercând să-și înghită durerea înțepenită ca un nod, în gât.

       Când ea s-a îndreptat spre pasarela unde începuseră să se îngrămădească oamenii cu bagajele, i-a făcut discret semn cu mâna și a luat-o spre ieșirea din gară. Înșirase câțiva pași mărunți. Nerezistând inimii, Ema a alergat spre el și l-a apucat de braț. Fără să o stânjenească prezența celorlalți, i-a cuprins fața în palme și l-a sărutat lung pe gură:

       – Să nu-ți pui în minte și să mă lași singură în tren, îl împunse ea cu degetul.

       – Haide, Ema! Atragem atenția...

       Se vedea că era emoționată. Poate se întorsese ca să-și liniștească bătăile inimii și să-și limpezească ochii în brațele lui. Când garnitura de vagoane intră în gară, toată mulțimea se repezi spre șine. Ema văzu oameni care își rostogoleau bagajele pe peronul unde era garat trenul. Apoi cum se cățărau pe scări strigând unii la alții. Trenul se umplu cât ai clipi. Abia atunci se mișcă spre vagonul al cărui număr le era trecut pe biletele de călătorie. În compartiment, Ema realiză că tocmai trecuse cu bine peste acel lucru atât de important în viața unei femei. Privi pe fereastră podul de fier și pasarela pe unde trebuia să se strecoare Victor, venind dinspre linii. Ca să-și ascundă emoția, scoase manuscrisul „Mesteceni în ploaie” și citi câteva rânduri. Realiză că nimic nu se prindea de ea. Gândul îi fugi la ziua în care țiganca Rada îi ghicise în cărți: „Plecaseră împreună la drum. Erau doi la început. Apoi, în călătoria aia s-au văzut față în față, doar ele două...” i se rostogoleau în ureche vorbele ciudate ale țigăncii. Apoi cele ale lui Victor: „Hai, Ema, cred că e timpul să ne adunăm gândurile...”

       – Ai dreptate, se auzi spunând cu voce tare, nu știu ce voiai să-mi spui, nu știu ce voiai să auzi, știu doar că treptat dragostea a luat locul fricii, cu aceeași ușurință cu care, sub streșini, cocoșii de tablă din tabloul „Orbi conduși de orbi” al lui Bruegel, îndurau ploaia.

       În sfârșit, auzi semnalul de plecare al locomotivei. Când trenul porni vijelios spre capătul țării, ea închise ochii. Trebuia să-l aștepte, în liniște, pe Victor: „Hai! Hai... hai odată!” Se uită spre bolta cerului, ca și când i-ar fi cerut ajutorul. Se ruga. Mai privea și pe fereastră la oamenii care mergeau pe culoar. Niște umbre ce se mișcau și vorbeau încet. Așa i se părea. În realitate, era un vacarm general. Doar că din compartiment, geamurile etanșe îi creau iluzia de calm. Priveliștea se schimba mereu. După nesfârșitele fâșii de câmpie, trenul începu să urce dealuri și terase acoperite de liziere și păduri. Când, în cele din urmă, trenul trecu și de cea de-a doua graniță, în depărtare apăruseră munții acoperiți de zăpadă. Ori de câte ori cineva trecea prin dreptul ușilor compartimentului, Ema îl urmărea cu privirea. Victor tot nu se zărea venind. Într-un târziu, ieși pe culoar și începu să caute prin vagoane. Când și când, tresărea și îndrepta brațul către vreun călător:

       – Scuzați-mă! V-am luat drept altcineva. Îmi dați voie? se scuza și căuta mai departe...

       ...La scurt timp de la despărțire, ajuns în capătul celălalt al pasarelei, Victor simți pași în spatele său. Nu întoarse privirea pentru a nu da cuiva de bănuit. În fața lui mai erau câțiva trecători care se grăbeau, în sens contrar mersului său, spre peron. Când trecu de ei, răsuflă ușurat: „Gata! Mai sunt câțiva pași până la linii...” scutură el din cap. Numai câțiva pași, apoi avea să le taie perpendicular spre locul unde era garat trenul său. Auzi o somație scurtă:

       – Stai!

       În urma sa desluși tropăitul specific bocancilor soldățești. Nu întoarse capul. Îi plăcea să creadă că doar i se păruse. Mergea înainte tot așa de liniștit în ciuda faptului că tropăitul se întețise. O nouă somație îi răsună în urechea stângă:

       – Stai pe loc!

       Puse piciorul pe șina de fier și tot în același timp întoarse capul. Patul de lemn al armei aruncată cu putere de soldatul care îl ajunsese din urmă îl izbi direct în frunte. Simți că piciorul i se ridică de pe șină și o forță năucitoare îl aruncă pe spate. Când își reveni se afla într-o cămăruță întunecoasă, cu gratii în loc de uși. „Am ajuns deja în vagon?” se întrebă. Dacă nu ar fi fost durerea din cap, zbârnâitul acela continuu, pesemne s-ar fi ridicat de jos să aprindă lumina și să o caute, din priviri, pe Ema. Încercă, cu efort maxim, să se ridice, dar nu reuși. Auzi zăngănitul lanțului dinspre gratiile de fier, apoi cum o umbră subțire se aplecă și-l întoarce cu fața în sus. Mai era cineva cu el. Unul mai scund și mai plinuț. Acela încercă să-l facă să stea în fund. Victor se târî pe podea până găsi un perete de care se lăsă rezemat cu spatele. Privi cu ochiul teafăr în jurul său. Se găsea pe podeaua rece de ciment a unei celule. Îl auzi, vorbind, pe scund:

       – Nu am găsit niciun act asupra lui, domnule ofițer. Nici la locul unde a căzut, printre linii, nu am găsit nimic.

       – Care e numele tău? Unde îți sunt actele? îl întrebă ofițerul.

       Victor parcă se văzu coborând pe pasarelă. De acolo de sus se zărea orașul luminos ca un țurțure în văzduhul glacial, brăzdat ici și colo de țipătul unor sirene de la fabricile din jur. Peste podul de fier zări și cupola gării înălțându-se spre asfințit. Pe pod treceau umbrele celor care ieșiseră din schimburi. „Pentru asta sunaseră, așadar, sirenele...” îi trecu lui Victor prin minte. Încerca să realizeze unde se află. Undeva sub pasarelă erau și  câțiva copii îmbrăcați în roșu, patinând pe un iaz înghețat.

       – Dracu să-l ia de iaz și culoarele lui ca de oțel, zise Victor. Căută să-și ducă mâna la ceafă, unde simțea o nouă durere cauzată de contactul violent cu șinele de cale ferată. Renunță. Nu era în stare să ducă mâna la ceafă.

       – E sub șocul loviturii, domnule ofițer!

       – Nu știi care e numele dumitale? Numele… Numele, omule! îl zgâlțâi ofițerul.

       – Numele? Sigur că da, mi-am amintit. Tocmai îmi scrisesem numele pe carte: Vladimir Dinulescu. Unde am pus-o? Aha!... Aici trebuie să o fi pus, în buzunar... șopti, pipăindu-și toate buzunarele, căutând cartea despre care tocmai le spusese: O aveam la mine. Știu sigur că am luat-o din bibliotecă și am pus-o aici... Le-am arătat-o și lor. Chiar mi-au spus că nu le mai trebuie. Cred că mi-a căzut când am alunecat pe gheață.

       – E lovit rău la cap. Vorbește în dodii, domnule ofițer. Să-l aduc pe părintele, ca să-l recunoască? E și acum în camera șefului de gară, încă de azi-dimineață, când l-am ridicat de la spital.

       Când se deschiseseră ușile și pătrunse răcoarea, Victor crezu că a venit vremea să iasă în ploaia de afară, în vârtejul negru al beznei, ca atunci când se rătăcise în zăvoiul de mesteceni, la Poieni, și în cele din urmă o găsise pe Ema ghemuită la rădăcina unui arbore, strângând de frică ochii, în timp ce o șuviță udă îi flutura pe obraz. Dar de ce nu se făcea odată ziuă, să se bucure de toată lumina zorilor, asta nu mai înțelegea. Mai avea o speranță ca cel care îi descoperise acolo în pădure să le arate drumul spre ieșire. Acela tocmai se oprise dinaintea lui.

       – Părinte Elisei, auzi Victor vocea cătanei, îl recunoști? El e?

       Necunoscutul se aplecă asupra celui rezemat de perete și îi săltă bărbia. Victor crezu că a venit timpul să se ridice și să îi spună necunoscutului nenorocirea care tocmai l-a încercat.

       – Acesta e Vladimir Dinulescu, din sat de la noi. Un enoriaș de-al meu. Îl știu, rosti părintele Elisei. Pentru că se spovedește la mine. Dar se vede că a fost de-ajuns o singură greșeală, o singură nebunie, de a trece liniile printr-un loc nepermis, ca mintea lui să se năruiască. Îmi pare rău!

       – Ce facem cu el, domnule ofițer?

       – După ce-și revine, lăsați-l să plece! ordonă ofițerul, retrăgându-se și înjurând printre dinți.

       Victor se trezi singur, orbecăind pe străduțele laterale din apropierea gării. Fiindcă bezna îl împiedica să zărească locuri cunoscute, începu să se roage să vină mai repede zorii. Când a ajuns în șoseaua de pe centură a început să bureze. Câțiva trecători umblau la nici zece metri pe un trotuar îngust, paralel cu șoseaua. Victor înainta tot mai greu, strângând din dinți ca să nu geamă din cauza durerii din tâmplă. Se auzi strigat:

       – -Vii de la tren? Nu știi, cel dinspre București o fi sosit în gară?

       – Nu știu despre niciun tren. Eu tocmai vin de la pădurea cu mesteceni. Am fost să caut pe cineva, dar nu cred că m-a auzit când am și strigat cam peste tot. Greierii ăia m-au înnebunit de-a binelea...

       Oamenii de pe partea opusă au dat nedumeriți din umeri și au plecat mai departe. „Cred că e beat...” „O fi un nebun!” Discutau între ei, grăbind pasul.

       În mintea lui Victor, Ema rămăsese pe trunchiul mesteacănului doborât de trăsnet, în pădurea din care ea îl striga să se facă auzită. Poate că mai era timp să o ia pe Ema de acolo și să plece împreună prin ploaie până când aveau să iasă din pădurea aceea de mesteceni, despre care tocmai scrisese. 

                                            Sfârșit

Enigmatica Ema (cap. 16)

Cap. 16 – Care dintre cele două Eme?

       Luna decembrie începuse ca o lună de toamnă, cu soare îmbietor și puțin vânt. În ziua aceea, Victor fusese chemat, printr-un slujitor al bisericii, de părintele Elisei, iar Ema, bănuind că era vorba despre documentele de plecare în Elveția, așa cum li se spuseseră cu câteva zile înainte, se pregăti să iasă la plimbare, de una singură, prin sat.

       Când dădu să treacă de poartă, Ema se auzi strigată. Era țiganca Rada. Se întoarse și-i făcu cu mâna.

       – Încotro așa din vreme, domnișoară? Hai un pic să-ți dea țiganca o cafea și să-ți ghicească în cărți. Ți-a mai ghicit, vreodată, cineva în cărți, domnișoară Ema?

       Ema dădu din umeri și își flutură degetele în semn că nu i se mai ghicise. Fiindcă nu era nicio grabă cu plimbarea, se apropie de țiganca Rada care îi și oferi un scaun la măsuța de sub acoperișul cerdacului din fața casei.

       – Ia loc, domnișoară dragă. Aduc ceștile, cărțile și stăm de vorbă.

       În câteva clipe se înfățișă țiganca Rada cu ceștile și cărțile de tarot.

       – Pune mâna și zi în gând o rugăciune, domnișoară. Una pe care o spui seara, înainte de culcare.

       Ema se lăsă pe mâinile țigăncii. Luă toate astea ca pe un joc nostim de societate. Nu credea în vorbe spuse, zicea ea, fără niciun sens, dar urmări cu interes cărțile înșirate pe masă, rotite, tăiate și iarăși rotite, cum văzuse la un dans de păuni, odată. În timp ce tăia și amesteca la cărți, țiganca își ținea ochii închiși și chipul ei, i se părea Emei, era palid, însă liniștit. Vedea cum își țuguia colțurile gurii, tremurând din buze. Nu era mulțumită de ce i se arătase în cărți și reluă tăiatul, amestecatul și rotitul lor. Apoi se liniști și interpretă fiecare amănunt:.

       – Așa era, așa... murmura țiganca.

       Ema nu înțelegea ce voia să zică.

       – Ei?... întrebă Ema, când țiganca terminase cu așezatul cărților pe masă.

       – L-am văzut întins într-o cameră întunecoasă... Dar cărțile spun că nu era el, ci celălalt.

       – Care celălalt? întrebă Ema, curioasă.

       Țiganca nu-i răspunse la întrebare. Părea să fi fost prinsă, deja, în transa ghicitului:

       – ...Plecaseră împreună la drum. Erau doi la început. Apoi, în călătoria aia s-au văzut față în față, doar ele două, continuă țiganca, convinsă tot mai mult, pe măsură ce descria amănuntele văzute, că aceleași lucruri le văzuse și prima oară când pusese cărțile jos, înșirate pe masă.

       Ema privea ca hipnotizată. Nu înțelegea mai nimic. Continua să privească acele cărți fără să vadă ceva, în ele.

       – Soarta hotărăște, domnișoară, ca cel care iubește mai mult să piardă totul. Iar el le iubește pe amândouă la fel. Unele cărți spun că ceea ce e aici e de bine, altele ba, că-i rău. Visele astea sunt ca apa dintr-o plasă, tu tragi să le ridici pentru tine, ele se duc înapoi de unde au venit. Asta însemnează că el te-a iubit din prima clipă. Dar ce să faci dacă o iubește și pe cealaltă? Dacă e ca un vis din care nu se poate desprinde?

       Ema rămăsese cu fruntea sprijinită în palmă și cotul brațului sprijinit pe masă. Ținea ochii închiși și pentru a se trezi din acest vis își înfipse unghiile în podul palmei până nu mai simți decât durere.

       – Doamne Dumnezeule, dacă știam... se sperie țiganca.

       – N-am înțeles mai nimic, se supără Ema, încercând să se ridice.

       – Rostul acestor semne, aflate aici, în cărțile întinse pe masă le vei afla mai târziu. Deși e plecat la drum, domnișoară Ema, îl văd cum te caută și te strigă dintr-un vis numai al tău. Asta e de altfel enigma celeilalte, să te aștepte și pe tine, acolo. Dar de ce cele două nu pot fi împreună cu el, asta n-am înțeles nici eu, domnișoară Ema!... zise țiganca, punându-i familiar o mână pe braț, căutând să-i tempereze avântul și supărarea: Dar tu trebuie să alegi, fiindcă numai cu una dintre ele nu poate fi fericit, domnișoară Ema! Oamenii pot să se iubească fără să se vadă unii pe alții. Se vede cum se iubește pe sine în cealaltă. E ca într-o oglindă în care se vede deformat totul. Da! Așa e. Însă nu sunt sigură dacă mă crezi...

       – Nu știu ce să cred, se trezi Ema din acel vis urât. Nici nu sunt sigură că nu cred. Dar nu vreau să cred. Povestea asta nu are niciun sfârșit?

       – Cred că a fost scrisă cu mulți ani în urmă, opină țiganca în timp ce-și strângea cărțile de pe masă. Nu cred că tot ce a văzut el în cartea aia este adevărat, domnișoară!

       Dar toate dovezile arătate de cărți erau și în memoria ei, sporindu-i amărăciunea: „E oare posibil să mă despart pentru totdeauna de fericirea cu care m-am obișnuit atâta? El mi-a spus că dragostea va învinge totul și că mă va duce până la capătul lumii...” Și când fu de una singură pe poteci își repeta obsesiv: „Până la capătul lumii... Până la capătul lumii....” Apoi un alt gând nu-i mai scoase din cap temerile: „Oare ce a vrut să spună cu «Ce să faci dacă o iubește și pe cealaltă?» Care dintre cele două Eme?”

       Nu era nimeni să-i audă murmurul din glas. Doar lumina zilei se târâia pe la colțuri de drum și cerșea lămuriri.

       Când Victor sosi mai târziu cu documentele de plecare, gata finalizate, Ema nu-i spuse nimic din nebunia și bolboroselile țigăncii care-i ghicise în cărți. Întrucât o găsi la marginea patului, făcută ghem și învelită cu un șal, Victor crezu că Ema se simțea rău. Se așeză pe un scaun lângă ea, vorbind rar, oarecum îngrijorat:

       – Ce s-a întâmplat, draga mea? La ce te gândești?

       Ea se ridică într-un cot, își sprijini bărbia în mână și-l privi insistent. În cele din urmă, se ridică din pat, își puse brațele în jurul gâtului lui și o făcu pe somnoroasa:

       – Mmm... n-am nimic. Tu pe unde ai mai fost? Putem pleca mai repede de aici?

       – Nici nu știi cât de repede.

       Ema sări entuziasmată din pat:

       – Ce bine!... Ce bine, nu-i așa?

       Pregătiră împreună un singur bagaj, fiindcă nici lucruri prea multe nu aveau cu ei.

       Când Victor se găsea în șopronul de afară, la grătar, Ema se furișă în pat și scoase manuscrisul, sperând să termine și ultima parte de citit. Găsi repede foile unde rămăsese înainte de vizita părintelui Elisei și se lăsă în voia lecturii:

       „...De câteva zile, Vladimir stătea închis în casă și se lupta cu o febră care îi provoca vertijuri. Cele două fete, cum provocator îi spusese fotoreporterița aceea la conferința de la Comandamentul Armatei, nu veniseră pe insuliță. El, în ciuda ploii care cădea în rafale pe sub mesteceni, le așteptase de unul singur la o masă, până se făcuse târziu. Un amic, care îl găsise în casă agonizând, îi pusese comprese reci pe frunte și îi spusese că uneori, prin somn, chiar striga pe cineva. În mintea lui Vladimir, toate începură a se derula într-o devălmăşie generală. Se visa acasă, copil, și chiar i se păru că se află pe întinderea aceea, de dincolo de cimitir, unde obişnuia să-şi însoţească mama trecută de cincizeci de ani, o margine de cimitir întunecată şi înfricoşătoare; iar crucile de lemn amestecate printre crucile de piatră, o luau acum la vale, precum fluviul care se năpusteşte să împingă marea printre umerii malurilor de pământ. Se zbuciuma în somn: «De ce mă trag după ele? De ce, de ce?...» Apoi, imaginile treceau în alte tărâmuri. Unele de curând. Când se găsea în sala de conferințe și încerca să atragă atenția fetei din primele rânduri și să-i transmită, prin semne, că are ceva deosebit să-i spună. «Ema, parcă așa îi spusese fotoreporterița. Oare ce știu eu despre ea? O, da, am întâlnit-o la Tamara. Cred că era prietena ei. Și era? Nu... Nu! Nu e asta. Era vorba despre o carte. Cartea ei?... Spune-mi, Tamara!  Cine-i Ema? Tamaraaa!...»

       Când o striga pe Tamara, era pe cale de a se trezi, apoi prietenul său îi refăcea compresa pe frunte și cădea din nou în somn. Și iarăși visa. Își aduse aminte, din nou, de cartea aceea. Îl obseda. Cu cartea aia putea oricând să bată la ușa Emei și să poarte, împreună, o discuție, pe care și-o dorea nespus. Deodată își aminti unde se găsea cartea aia. Sigur, cum de nu se gândise? Doar cunoștea bine casa de pe strada Gării. Și chiar era, pe strada aceea. Cum de nu se gândise? Doar locuise acolo. A găsit lesne casa. Era cufundată în întuneric. «Dacă nu-i nimeni acasă, ce-o să fac? și-a zis. O să înțepenesc aici, în poartă?» Când a apăsat pe clanță, poarta s-a deschis fără nici cel mai mic zgomot. «Ia uite?! Mă așteaptă. Știa că o să vin?» Nu și-a mai pus și alte întrebări. Ajuns dinaintea pragului de la camera Tamarei, realiză că nu mai avea asupra lui cheia cu care, cândva, deschisese ușa secretă. Îşi aduse aminte că la streaşină, în partea dreaptă a uşii de la intrarea în bucătărie, nea George, ori de câte ori ieșea afară, atârna, de obicei, felinarul. Dibui cu mâna într-acolo şi dădu peste lampa de sticlă. Se întoarse apoi în bucătăria bătrânilor şi luă de pe o poliţă, unde știa că mătușa Petria ținea ascunsă cheia aceea. Cu felinarul aprins, păşi încet, dând, grijuliu, uşa camerei de perete. Nu de alta, dar violenţa trântiturii ar fi putut stinge fitilul, abia aprins. Îşi roti privirea de jur-împrejur. Un alt timp şi alte imagini avea acum în faţa ochilor. Gândul bun, gândul de la început, cel care îi dădea întotdeauna curaj să ajungă până aici, să înfrângă toate opreliştile, îi reveni stăruitor. Pentru ce se întorsese în camera aceea? Nu mai ţinea minte. I se blocase ceva în creier şi o morişcă închipuită zbârnâi ca o nesimţită şi nu-i da pace. «Doamne, de m-aş linişti, de m-aş linişti odată!» Era singura lui bâjbâială în acel labirint lăuntric prin care orbecăia de unul singur. Îşi făcu o cruce mare, mai mult la nimereală. Ajunsese deja lângă ușa metalică cu geamuri rombice de la intrarea în hol. Încercă și mânerul ușii. Ca prin farmec, ușa aceea s-a deschis. Dar asta nu l-a mai mirat. A pășit în antreu. Era beznă peste tot, pustiu și nici țipenie de om sau alt animal, că a putut să înainteze destul de lejer. Ușa camerei Tamarei era deschisă. «Să intru?» Îi bătea inima foarte tare. «Dar cum am să mă descurc prin bezna asta?» Felinarul abia mai licărea. Dacă dădea din greșeală peste un scaun, ceva, și se vor trezi cu toții? (Aici îi punea la socoteală și pe nea George și mătușa Petria. Uitase că nu mai erau în țară). Nu vor da buzna peste el, crezându-l vreun hoț? «Uneori te salvează providența...» Vorbea de unul singur. Și iată că providența, tocmai când nu te aștepți, îți și iese în cale. O lună uriașă, rotundă, roșu-arămie își revărsă lumina ei strălucitoare prin geamurile de la hol. Când apăruse luna asta? Și tocmai acum, când lumina din felinar era spre stingere. S-a privit în oglinda de pe hol. Parcă nu arăta prea bine. «N-oi fi prea palid? Ori e de la emoție?» A dat să intre în camera Tamarei, dar s-a oprit pe loc, fiindcă inima iarăși începuse să-i bată năprasnic. Să-i iasă din piept, nu altceva! «Să mai aștept să se mai liniștească. Dacă Tamara doarme și asta o s-o trezească?» Numai că inima nu se astâmpăra cu una cu două. Ba dimpotrivă. Parcă devenise un clopot. A dus mâna la piept să o facă să tacă, dar oricât încerca, nu simțea nicio schimbare. Și-a astupat urechile să nu mai audă bătăile alea. După o vreme, când a deschis ochii și se făcuse liniște în jur, s-a uitat atent să zărească locul unde se găsea biblioteca. Frânturi de gânduri se îmbulzeau care mai de care în mintea lui. La un moment dat chiar a bănuit că e cuprins de niște frisoane ca atunci când ești luat de friguri. De aceea, nu era în stare să rețină prea multe detalii. Asta era! Frisoanele astea sunt cauza pierderii atâtor amănunte. «Amănuntele sunt foarte importante. Încearcă să-ți aduci aminte de ele» își spunea. Fie ce-o fi! Și a pășit în cameră. Camera nu avea însă nimic nelalocul ei, ori înșirate ici-colo... Tot ce zărea, erau dintotdeauna acolo. Iar cineva îi tot sufla la ureche: «– Fugi, fugi cât mai departe! Ei te vor găsi, până la urmă, și te vor omorî.» «– Cum așa?» întrebase. «– Simplu. Cu un cuvânt» veni răspunsul. «– Nu-i nimic, voi rezolva de unul singur toate astea» le dădu replica. «– Ia te uită, unde mă duce gândul!» Căută cu ochii. Zărise și biblioteca pe peretele din fund. Se îndreptă cu felinarul căruia îi tremura flacăra la capătul fitilului. Doar o clipă se abătu flăcăruia, prevestind prezenţa prin apropiere a ceva neprevăzut. Buzele lui tremurau ca şi cum ar fi fost muşcate de o viespe. Privirea îi căzu pe un scaun răsturnat, aflat lângă bibliotecă. Propti scaunul în pământ şi-l încercă de câteva ori cu talpa piciorului: «Ţine!» rosti ca pentru sine. Laţul unei funii nevăzute i se strânsese deja în jurul gâtului. Scotocise cu furie printre rafturile bibliotecii. «Unde o pusese?» Pe frunte îi apăruseră broboane de sudoare. Nu era ușor să pătrunzi într-o casă străină și să cotrobăi după bunul plac, ca la tine acasă. În sfârșit, găsi cartea. O deschise la prima filă să vadă dacă mai era acolo autograful dat de Zellea Codreanu. Era. Simţea o imensă ură, cu toate mizeriile şi înfrângerile care-l înfuriaseră până atunci, că nu se putuse abţine, după ce vârâse cartea în buzunarul hainei, să nu dea, la coborâre, cu piciorul, o lovitură scaunului. Din ciudă, din ură, nici el nu ştiuse să-și răspundă. Se și văzu, copil fiind, când tatăl său îl trimisese să dea afară mânzul abia născut, din bucătăria de la țară unde intrase și lingea făina din copaia pe care mama lui o folosea pentru a frământa aluatul pentru pâine. Sărise cu picioarele pe bietul mânz, dând cu toată setea în burta acestuia. Asta până în clipa când îl înhăţase mâna tatălui: «Ho, mă, că-l omori! Acum ia-l în spinare şi cară-l de aici, dacă ţi s-a făcut milă de el.» Îl cărase pe un braţ de paie găsit lângă ieslea grajdului. Avusese întotdeauna groază şi dezgust faţă de moartea căzută pe capul cuiva pe neaşteptate. Nu voia să o vadă, acolo, și pe cea a mânzului acesta născut nevinovat. Se trezi abia când un bărbat și o femeie îi aruncau în față, apă dintr-un vas. «Gata! Îşi revine acum.» auzi Vladimir, tot ca prin vis, o voce nelumească, în dreapta sa. Când deschise ochii, văzu la picioare, un bărbat şi o femeie străină. O asemui pe femeie, cu Ema, prietena fotoreporteriței de la comandament. «Ce naiba se întâmplă cu mine? Ce caut eu aici? Voi cine sunteți?» îi veniseră pe buze, primele cuvinte. Dar buzele nu i se mişcau nicicum. Făcu al doilea efort, să se ridice de pe covorul verde-maroniu, unde căzuse după ce lovise scaunul pe care urcase să caute cartea. Nu reuşi. Şi, ca atare, renunţă. Tot ce putea să facă era să se concentreze la tot ce se petrecea în jur. Încercă să-şi amintească unde mai văzuse chipul bărbatului care se uita atent la chipul său. Deasupra brațului plimba felinarul pe care el îl adusese acolo, iar lumina acestuia, acum, îl orbea. Încercă să-și amintească dacă îl mai văzuse cândva. Scutură din cap. Nu-l văzuse în viața lui. «– Domnule... bâigui. Unde mă aflu eu acum?» «– Eşti pe mâini bune, îl asigură femeia care semăna cu Ema. Tocmai te-ai întors în viaţa ta. Păreai dus pe lumea cealaltă. Te-ai întors printre ai tăi. Nu-i aşa, Victor?» Simți nevoia să mai pună o întrebare: «– Unde am fost eu, până acum?» Nu primi niciun răspuns. «– Se întâmplă ceva cu mine, îşi zise, fulgerat de un gând aparte. Sunt eu, sau nu sunt? Cea care se îndreaptă acum spre mine, o fi chiar ea? Dacă n-aș fi iubit-o, dacă nu pentru ea am venit până aici să caut cartea, atunci pentru cine? Credeam că tu (i se adresa femeii) ai să înțelegi asta.» Auzi vocea bărbatului: «– Ți-e teamă! Se vede că ți-e teamă.» Simți nevoia să protesteze, dar o auzi pe ea: «– Tu nu ești din lumea asta. Dacă ai fi de aici, cum te-aș mai iubi?» o auzi. «– Și cu cartea? Ce să fac acum cu ea?» «– Nu mai e nevoie. Victor a găsit altă soluție. Plecăm din viața ta.» îi spuse femeia. «– Și el, cine-i?» o întrebă. «– Ți-am spus. El este cel care ți-a dat viață. Și a crezut că-ți poate da și iubire. Dar, uneori, unele iubiri e mai bine să nu le trăiești. Și apoi, cine te-a rugat să cauți cartea asta? Acum ieși din ea.» Vladimir nu înțelese pe moment la ce făcea aluzie femeia care îl și vedea ca pe un condamnat ce urma să fie dus către eșafod. «Cum de nu înțelege că nu poate exista niciun fel de ieșire, că am fost deja condamnat să îi pun dinainte cartea care o va salva și pe ea, și pe mine?» O fixă printre degetele răsfirate, cum ținea palma pe față, tremurând, și, de parcă ar fi recunoscut-o deodată, zise:

       – Te cunosc, îngăimă Vladimir. Tu ești cea care i-ai dat viață celei din cartea care vorbea despre păsări albastre printre mesteceni. Și știai bine că îți așteptam scrisorile la marginea unor lumi tăcute... Știu că m-ai așteptat pe trunchiul ăla trăsnit, că nu mi-ai auzit chemarea din cauza acelor greieri, care, ca niciodată, făceau deja o larmă îngrozitoare... (Se îneca spre sfârșitul frazei. Vorbea tot mai sacadat.) Când ai privit cerul și cum acesta pălise, o da... ți s-a părut o iluzie... că totul s-a terminat... N-ai înțeles că și eu eram acolo? Nu te-ai întrebat ce-am să fac de unul singur. Că nu eram pasăre ca să zbor... Totuși, eram acolo?

       – Aiurezi! Nu sunt eu femeia care-ți vorbea despre păsări albastre și semne de nicăieri. E timpul să te trezești.

       Încet-încet, umbra celui care se tot agita pe lângă el deveni clară. Era prietenul său care îi apăsa fruntea cu o nouă pungă de gheață. Simți momentul să i se destăinuiască:

       – Știi? Parcă mi-aduc aminte de dânşii… Nu-i aşa, prietene? Doar n-am visat. Totuși, nu înțeleg. După ce au plecat cei doi, bărbatul și femeia de adineauri, am scos din buzunar cartea pentru care mă dusesem acolo, în locuința Tamarei. Ar fi trebuit să i-o dau ei. Și cum am rămas cu ea în mâini, am mai privit-o o dată. Ce curios! Avea un titlu tare ciudat: «Mesteceni în ploaie», ori cam așa ceva.

       – Dar ai visat, îl liniștit prietenul care-i veghease la căpătâi și-i schimbase pungile cu gheață pe frunte.

       – Nu! Eram sigur că nu aceea era cartea pe care o pusesem în buzunarul de la haină, insista Vladimir. Neîncrezător pe buna-credință a prietenului său, se și ridicase de pe pernă. Părea gânditor. Ridică ochii aprinși de febră către cel din fața sa: Poate că aveau dreptate – din teamă se nasc eroii; din eșec, chibzuința și din nenorocire, fericirea.

       – Cu siguranţă! Cu siguranță... căută să-l liniștească amicul său. Toate astea, ca medic, îmi sunt cunoscute. Cu atâta febră în corp, orice umbră, chiar și cea a luminii de pe pereți, pare reală.

       – Evident, ridică Vladimir fruntea și privi agitat în jurul său. I-a vezi, e cumva o fereastră deschisă? Parcă s-a lăsat deodată frig, spuse.

       – E de la febră, îl liniști prietenul aflat la căpătâi. Așa se întâmplă când ai febră și visezi.

       –  Neîndoios, cum se și întâmplă în vise. Tot ceea ce ai văzut îți par reale. Așa că te înțeleg foarte bine. Gata, acum trebuie să uit fiindcă ai fi curios să mă întrebi ce cred eu că s-a petrecut în mintea celui care m-a băgat în povestea asta.

       Celălalt nu mai zise nimic. Îi tamponă fruntea cu punga de gheață și-l privi adânc în ochi. Murmură ca pentru sine: «Cine știe, poate că cei doi au existat. Mi-e teamă că n-a fost doar un vis. Dar, cred că e firesc. Apoi, ca pentru sine: Sigur că în vis lucrurile ar putea să se petreacă și altfel...» Vladimir nu-l auzise. Adormise ceva mai liniștit.”

       Aici, Ema își duse ușor mâna la frunte și apoi o lăsă să alunece fără reazem. „Același lucru l-am simțit azi, și eu. Ceva halucinant! Cum au fost și vorbele țigăncii...” spuse. Victor o auzi din prag. Dar crezu că Ema ațipise și visase cu voce tare. Ar fi vrut să o strige pentru masă, însă Ema deja se ridicase din pat și pornise în întâmpinarea lui.

       Apoi avusese loc cina și ultima lor noapte, împreună, la chilia din Radova.

                                                   

                                                         (va urma)

Enigmatica Ema (cap. 15)

Cap. 15 – Mărturisiri de taină

       Chilia preotului Elisei era așezată într-o pantă de deal, la capătul satului Radova, imediat în vecinătatea unei păduri de carpeni cu scoarța cenușie spre argintiu, cum avea să constate Victor în zilele următoare, cu cimitirul aflat în apropierea unei bisericuțe din lemn. Curtea chiliei ținea de la zidurile de piatră, ce delimitau satul de pădure printr-un drum de pământ, și se termina spre zăvoiul cu care începea pădurea. Ceva mai în mijloc, chilia, în fapt o clădire scundă cu câteva camere, bucătărie de vară și un mic șopron care servea, pe timpul verii, de refugiu și terasă, cu o masă rotundă din lemn, înconjurată de butuci de lemn, în loc de scaune. În fața chiliei trona un mic heleșteu unde se adunau, prin două șanțuri laterale, nu prea adânci, apa de ploaie, dar și cea rezultată din topirea zăpezilor de pe deal. Între heleșteu și curte, precum și de-a lungul aleii ce ducea spre drum, se vedeau înșirați câțiva scoruși înalți. După drumul lung făcut cu căruța, atât Victor cât și Ema își aduseră puținele lucruri în cele două camere alăturate, aranjate de țiganca Rada care, se pare, înștiințată de cineva din sat că vor sosi, îi așteptase la intrarea din față a chiliei. După ce le arătă camerele, țiganca se retrăsese fără să se arate prea vorbăreață, spunând că și-a lăsat oalele pe foc în căsuța aflată la intrarea dinspre drum, undeva în dreapta porților, unde și locuia, clădire pe care Victor și Ema nu o zăriseră la sosire.

       După-amiaza patriarhală îi îndemnă, pe cei doi, la somn, mai ales că hurducăturile drumului nu-i menajă deloc. Prima care se sculă, după câteva ore de odihnă, și deschise fereastra dinspre heleșteu a fost Ema. Ciuli urechile dincolo de antreul care îi despărțea camera de cea în care odihnea Victor, apoi înspre curte, dar nu auzi niciun zgomot. Era deja seară și lumina lunii năvăli în cameră. Scoase capul pe fereastră și răcoarea serii adusă odată cu o rafală de vânt îi ciufuli câteva șuvițe de păr. Stătu în dreptul ferestrei admirând tufele de sub pervaz, încărcate de rouă. Părea că totul în jur împietrise în tăcere. Privirile îi alunecaseră de-a lungul aleii, spre poartă, unde o zări pe țiganca Rada venind spre chilie cu o tavă de lemn, acoperită cu niște ștergare. Ema înțelese că țiganca aducea câte ceva de-ale gurii. Părăsi camera și îi ieși înainte. Trecând pe dinaintea camerei lui Victor realiză, după tusea acestuia, că se trezise, dar se temea să se miște prin cameră ca să nu-și trădeze prezența.

       – Domnișoară dragă, auzi Ema vocea țigăncii, v-am urmărit din căsuța de la poartă și cum am văzut fereastra mi-am zis: Rada, Rada, hai repede cu mâncarea, că le-o fi foame boierilor...

       Ema răspunse cu un zâmbet și se luă după țigancă. Aceasta împinse cu piciorul ușa unei încăperi și, pe întuneric, așeză tava pe o masă abia vizibilă, după care potrivi fitilul unei lămpi cu gaz, trase pe catranul cutiei un băț de chibrit, iar când aprinse fitilul, flacăra sfârâi și încet-încet camera se lumină toată. Ema surprinse o cameră de oaspeți cu pereții căptușiți în lemn și trofee de vânătoare agățate prin colțuri. Pe pereți, câteva scoarțe țărănești și niște rogojini de papură, iar câteva carpete și niște blăni de vulpe atârnau agățate în dreptul ferestrelor. Un bufet de stejar masiv trona în stânga acestora.

       Victor se ivise și el în dreptul ușii. Auzise zgomote și voci guturale în apropiere. Ema se repezi și îl luă de mână, ducându-l până în dreptul ferestrei.

       – Privește, Victor, ce splendoare de lună pe cer! Dacă știam că te-ai trezit mai demult, poate făceam o plimbare pe afară. Nu-i așa că e minunat?

       Țiganca Rada tuși de câteva ori, încercând astfel să-și facă simțită prezența:

       – V-am adus de-ale gurii. Poate mâncați câte ceva, mai întâi, zise Rada și se retrase înspre ușă. Pe mine vă rog să mă scuzați, boierule, dar dacă mai e nevoie de ceva, strigați la țiganca Rada și s-a făcut.

       Ema îi aruncă o privire lui Victor, dar simți că în sufletul lui se stârnise un roi încurcat de gânduri, dar neputând să și le lămurească, tăcea. Țiganca Rada aștepta de la boier o poruncă, pesemne, așa cum fusese învățată în prezența stăpânului ei.

       – Rada, în casa asta nu mai locuiește nimeni? o întrebă el după ceva timp.

       – Vai de mine, boierule? Cum așa? Nu v-a spus părintele?

       – Nu ne-a spus.

       – Păi, el vine două zile în timpul săptămânii, ține slujba la biserica de lemn, din sat și doarme o noapte aici. Camera lui e cea din spate. Cu ferestrele spre pădure, boierule. N-au plecat de multă vreme la Oradea, ci cam de când s-a apropiat războiul pe la noi. Și el, și coana preoteasă sunt plecați împreună. Ea e bucătăreasă acolo, la spital. Nu știați?

       – Nu știam, Rada. Deci, așa?

       – Așa, așa, boierule! Da' se întorc când s-o termina totul. Așa au zis. Și după ce își bătu palmele de fusta înfoiată: dacă nu mai doriți nimic, eu am plecat boierule. Și dacă e nevoie...

       – Nu e nevoie. Oricum, noi îți mulțumim dinainte. Mergi la dumneata, aici ne descurcăm singuri, glăsui Ema în locul lui Victor.

       Țiganca se înclină și părăsi chilia. Se auzea pe alee bocănitul papucilor ei de lemn.

       Se așezaseră în jurul mesei și începură să mănânce din bunătățile pregătite de Rada. Victor tot întârzia cu furculița în mână. Gândul său zburase departe.

       – Ce s-a întâmplat, dragul meu? La ce tot te gândești? Credeam că ai lăsat necazurile în urmă. Ori te frământă ceva? insistă Ema.

       – Te rog să mă ierți. Mi-e teamă să nu fie doar un vis, Ema. Mă gândeam dacă nu ar fi existat și altă cale, decât cea pe care mi-ai prezentat-o în căruță... La urma urmei, adevărul e că nici nu avem de ales. Oricum ai întoarce-o, destinele noastre sunt, incontestabil, în mâna providenței, însă mă încredințez ție. Nu în zadar ți-ai pus inima în palmele Lui și stai tu la căpătâiul vieții mele. Ce vrei să mai spun? Că sufletul meu nu s-a tot întrebat în ultima vreme dacă aceasta e tortura cu care am plecat la drum, ca și atunci când am promis să duc povara iubirii eroinei din cartea neterminată? Atunci, merită tortura ce ți-am adus-o și ție. Merită ca eu să fiu izvorul ei?

       – Victor, dragul meu, înțeleg totul atât de bine. Dar tu ești puterea și refugiul meu. Crede-mă, nu te învinui – sunt fericită! Acum să mâncăm și mai târziu o să ne spunem și ce mai avem pe suflet.

       Când se întoarse în camera lui, Victor își simți sufletul mâhnit pentru că îi arătase Emei acea neîncredere în voința sa, șovăiala de a lupta cot la cot cu ea, cât și prăbușirea credinței sale în niște zori mai senine. Tocmai când întinse mâna spre a învârti rotița lămpii ca să facă lumina mai mică, până spre stingere, se trezi cu Ema în încăpere. O vedea cum înaintează spre patul său, iar când voise să-i spună ceva, ea îi acoperi gura cu buzele și se vârî sub cearşaf.

       – Parcă ai vrea să fugi de mine... îi șopti Ema după ce se desprinse de buzele lui. Înțelege, dragul meu, că Ema de lângă tine este diferită de cea care trăiește în mintea care a zămislit-o pentru a fi doar o eroină de carte.

       Victor a privit-o din nou, încurcat. Avea ochii îngândurați și se trudea zadarnic să spună ceva. I-a luat repede mâna și i-a sărutat-o. Apoi, în neștire, i-a cuprins capul cu mâinile și i-a sărutat buzele. A mai simțit cum ea se pierde, caldă, în brațele sale...

       Dimineața, când s-a trezit, Ema era goală, pe jumătate învelită cu cearşaful, și, după cum surâdea prin somn, Victor era sigur că ea visa. Tresări. Ema era mult schimbată. Era o altă Ema, faţă de acum câteva zile. Și el simțea că se schimbase între timp. Că văpăile pasiunilor pe care le credea stinse, se reaprinseseră așa deodată. Ardea el pentru un nou început? Se ridică de pe pat, stinse de tot lampa de pe masă și se așeză pe un scaun în fața Emei, privind-o. Simți, mai mult ca niciodată, o dorință nebună, obsesivă, de a o ridica în brațe, s-o strângă la piept și să-i vorbească despre planurile lui. Privi la sânii ei frumoși, modelați ca după o gutuie și, bâjbâind, apucă un sân și îl sărută. Ema deschise ochii. Încercă să-l împingă de la pieptul ei, dar, oh, Doamne, brațele îl înconjurară de după gât și-l trase peste ea. Victor era atât de agitat, mormăia, se zbătea ca să obțină ce dorea și până la urmă o strânse mai aproape, epuizat. O privi în ochi și o sărută blând. Apoi, Ema se aplecă peste el și-l mângâie pe piept. Noaptea care tocmai trecuse fusese decisivă. „Fără îndoială, gândea Ema, dacă el este cel mai îndrăgostit dintre ei doi, iar ea dacă nu-i va arăta că nici dragostea ei nu e una pasageră, nu se va întoarce el la aceleași sentimente pe care le avusese la plecarea din spital și se va arăta foarte trist?” Simți nevoia să îl aducă la realitate și să-i povestească visul de peste noapte. El o ascultă cu atenție. Înțelese doar că în visul ei se făcea că se plimba prin pădurea de peste deal și o arătare, ca un balaur, i s-a proptit dinainte și a amenințat-o că nu poate trece mai departe. Și ea voia să ajungă în zăvoiul de unde auzea chemarea lui, dar nu-l putea zări. Credea, ba nu, era sigură că o strigase să vină la el. Dar cum de se rătăcise? Că doar cu câteva clipe mai înainte, erau împreună, se țineau de mână. Dar, în același timp realiza că nici nu se poate strecura printre brațele de foc ale balaurului. A privit pe deasupra mestecenilor, norii, păsările de pe bolta cerului și ar fi vrut să-i strige ca el să imite zborul păsărilor și să ajungă prin văzduh la ea, dar, foarte ciudat, nu putea scoate măcar un cuvânt. Nu mai avea glas și un fior rece i se strecurase pe sub cămașă... A găsit un trunchi doborât la pământ, pesemne de trăsnete, și s-a așezat pe el. E convinsă că în jur erau mulți greieri, ori niște lăcuste care-și frecau elitrele, făcând un zgomot infernal. Și crede că a clipit repede, de câteva ori, încercând să se trezească. Când a privit în sus, cerul pălise, dar stelele încă nu se zăreau. Dar a văzut o lumină care fulgeră în spatele ei și a auzit trosnetul unui foc de pușcă. Nu mai ținea minte ce s-a întâmplat după aceea. Începuse, din senin, ploaia, iar ea nu știu cum să-și explice mai bine toate lucrurile acestea, o obseda mai ales amănuntul la care intens se gândise: dacă viața ei ar fi decurs altfel? „O, ce simplu va fi mâine...” se lăsă ea furată de un vis. Apoi, s-a trezit când el îi mângâia, cu buzele, sânul.

       – Când eram mică, mama îmi spunea că dacă voi visa balauri, ca cei din povești și care te fugăresc din drum, înseamnă că voi avea la început o dragoste mare ce îmi va aduce numai suferință și lacrimi. Apoi, târziu, când voi fi crezut că a trecut totul, voi întâlni o dragoste și mai mare. Atunci voi fi fericită, foarte fericită...

       Victor n-o mai lăsă să continue. Îi ascunse capul la piept și îi mângâie buclele, iar Ema îi strângea în neștire umerii, brațele...

       – Victor, să nu mă lași singură...

       El îi cuprinse buzele cu gura și nu o mai lăsă să spună niciun cuvânt:

       – Eu nu sunt superstițios, o liniști Victor și îi sărută mâna.

       – Victor, îl întrebă ea deodată, tu nu ai vrea să ai un copil?

       – ?!

       – Nu e vorba de altceva, e bine să știi, dar ar fi atât de frumos să am un copilaș cu tine. Ori ți-e teamă tocmai de acest lucru și n-ai vrea să se întâmple?

       Victor încercă să râdă, dar se temu tocmai de acel lucru care îi trecuse prin gând: „Ce altă femeie ar avea curaj să vorbească despre pântecele ei, așteptând să rodească la primul amor, dacă nu Ema?”

       – Dimpotrivă, spuse roșind ca un adolescent, mi-e teamă că visul acela te-a înspăimântat într-atâta încât crezi că nu mai avem timp și se termină iubirea noastră. Ori vrei să mă necăjești, ori azi ești plină de mistere. Și uite câtă lumină e afară... Poate țiganca Rada a și dat câteva ture pe sub ferestre. Hai Ema, cred că e timpul să ne adunăm gândurile la o plimbare prin împrejurimi și să ne cunoaștem vecinătățile. Tu să-mi povestești din viața ta, despre trecutul tău și eu doar să ascult. Nădăjduia că, cel puțin de data aceasta, îi va mărturisi câte ceva.

       Spunând toate astea, Victor o simți cum se zbate cu taina ei, cum ea realiză că o ispitea să facă o destăinuire ca el să o poată pune în cartea lui, pe seama celeilalte. Se auzi mustrându-l:

       – Aha! Deci vrei să mă tragi de limbă numai ca să-ți termini cartea? Nu, dragul meu! Toate acestea sunt lucruri moarte pentru mine. Gata! Am șters totul din memorie. Nu mai există trecut, nu mai există amintiri dureroase. Deveni provocatoare: Și tu unde ai fost, de n-ai lăsat niciun fel de urmă?

       – Iartă-mă! i-a spus, şi încercă să zâmbească. Se ridică și deschise larg fereastra. Răcoarea de afară îl învioră. Era timpul să o lase pe Ema singură, să aibă timp să se pregătească de o plimbare prin împrejurimi.

       Rămasă singură în cameră, Ema începu să se aranjeze în oglindă, ţuguind buzele umflate de atâtea sărutări. Tot mișcându-se la stânga și la dreapta, își descoperi pe ceafă, a cărei piele era trandafirie întotdeauna sub legătura cosiței, niște vânătăi diafane care păstraseră urmele buzelor lui Victor. Când se reîntâlni cu acesta, era nemaipomenit de veselă și simțea nevoia să îngâne același cântec amintit doar în momentele de veselie extremă. Îl găsi pe Victor așteptând pe o bancă aflată lângă heleșteu, aruncând cu pietricele culese de pe jos în pânza apei și amuzându-se când luciul ei se transforma în cercuri concentrice. Și în tot timpul jocului se gândea că orice iubire are nevoie de un loc retras, un fel de refugiu, iar ei aveau acum un adăpost numai al lor. Din mansarda căsuței, aflată lângă porțile de la drum, doar țiganca Rada i-a urmărit o vreme cum se pierdeau ținându-se de mână în desișul pădurii care începea odată cu panta din deal. Așa au rătăcit câteva zile la rând, pierduți printre amintiri, făurindu-și vise, ori luându-se în brațe și privind cerul.

                                          (va urma)

Enigmatica Ema (cap. 14)

Cap. 14 – O vizită aparte

       Cum în cameră se făcuse semiîntuneric, Ema se ridică din fotoliu și, așa cum cerea regulamentul pe timp de război, trase obloanele, apoi aprinse lumina. Citise cu greutate ultimele pagini și chiar simțea nevoia unei destinderi. Roboti un timp pe lângă lampa cu gaz, iar când un al doilea rând de ceai fu gata, stinse toate sursele de lumină din cameră, pe urmă se îndreptă cu cana aburindă spre fereastra pe care o eliberă de obloane. Oricât de mare era surpriza ei când citise povestea regăsirii Tamarei, cea știută doar dintr-un portret, Ema simțea că are nevoie de o binecuvântare cerească pentru a înțelege spre ce deznodământ își ducea Victor, eroina. „Tu, dragul meu (i se destăinuia sinelui despre cele citite în manuscrisul lui Sidoriu) ai fost trimis către mine, ca împreună să vedem dacă știm, într-adevăr, ce-am învățat din iubirile noastre. Tu ai tandrețea de partea ta, doar ești cel care stăpânești foaia pe care scrii, eu sunt pândită tot timpul de ceva copilăresc și neîmblânzit. Pentru eroina ta, iubirea pare un fruct oprit. Îmi sugerezi că trebuie să fiu înspăimântată de acest sentiment și să nu am încredere. Poate că ai perfectă dreptate, iubirea e o cumpănă în viața fiecăruia, dar nu noi am inventat-o.” Se rugă pentru Ema din „mestecenii” lui Victor Sidoriu, ca Dumnezeu să cruțe patimile acestei eroine pe care începuse să o îndrăgească. Pe cer apăruse luna și i se păru că stătea atârnată deasupra plopului din curtea spitalului, luminând intermitent ca și când i-ar fi făcut cu ochiul, ori voia să-i transmită ceva. Auzi ușoare bătăi în ușă. O căuta cineva. Deschise ușa și descoperi dinaintea pragului silueta părintelui Elisei, cel care slujea în micuța biserică de lângă incinta spitalului și care venea deseori la căpătâiul bolnavilor ca să le dea binecuvântarea. Stătuse de vorbă doar cu câteva ceasuri înainte, în curte, când părintele se oprise să-i spună ceva deosebit (parcă așa se pronunțase), apoi îi arătase cu mâna o aripă a clădirii administrației de unde îi făcea semn directorul spitalului. Se scuzase și plecase grăbit.

       – Părinte?!... se arătă Ema extrem de surprinsă, șovăind cu mâna pe ivărul clanței spre care părintele tocmai întindea mâna.

       – Vreau să am o discuție cu tine, fiica mea, spuse preotul. Mâine, fiind sâmbătă, se ține cu enoriașii slujba de liturghie și s-ar părea că nu o să am timp.

       Ca să nu întâlnească privirea curioasă a fetei, ori ca să evite din partea acesteia și alte întrebări, se uita mai sus de fruntea și pieptănătura ei. Ema îi făcu loc pe lângă dânsa invitându-l să intre, afișând o înclinare a capului așa cum făcea de obicei, pentru a primi împărtășania. Îi atrăseseră atenția privirile încurajatoare ale părintelui care îi transmiteau, mai mult ca oricând, că mai erau unele părți tulburi și întunecate în sufletul lui, ce nu puteau fi destăinuite în fugă. De aceea, Ema simți nevoia să stea de vorbă cu părintele, așa că îl pofti pe divan și îi întinse cana cu ceai aburind aflată pe măsuță. Lumina lunii, venită pe fereastră, era suficientă. Își mai turnă și ei un ceai într-o altă cană și se așeză pe fotoliu, gata pregătită să-l asculte. Părintele sorbi mai întâi din ceai, apoi punând cana pe măsuța alăturată se întoarse cu fața spre fată. Nu spunea încă nimic. Doar o privea cu sfială. Ema se ridică, îi luă mâna într-a ei și se aplecă de i-o sărută:

       – Îmi pare foarte bine că ai venit, părinte. Puțin mai devreme citeam din cartea lui Victor Sidoriu și în clipa când ați bătut la ușă tocmai îmi puneam câteva întrebări despre cele citite. Vreți să-mi spuneți ce taină aveți a-mi împărtăși, părinte?

       – Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, se află de față și vrea să-ți descarci inima, fiindcă am de pus niște întrebări nu tocmai liniștitoare, fata mea, zise preotul arătând cu mâna scoasă de sub caftan către icoana aflată pe peretele încăperii. Văd că ești o persoană credincioasă.

       – Vă mulțumesc, părinte! răspunse Ema.

       – Spuneai despre o carte a pacientului nostru, Victor Sidoriu, schimbă părintele Elisei vorba. Pot să o văd și eu?

       – Să aprind întâi lampa.

       Ema trase obloanele, aprinse lampa, apoi aduse manuscrisul. Părintele Elisei frunzări câteva file, citi în diagonală câte ceva, pe urmă dădu filele și citi finalul manuscrisului, ceea ce Ema încă nu făcuse. În tot acest timp Ema nu-și luase privirea de pe chipul părintelui. Îi urmărea fiecare reacție. Când termină de citit și privi din nou către fată, Ema îl auzi, sigur pe el și rostit răspicat:

       – Și a fost de ajuns o singură greșeală, o singură nebunie ca toată dragostea dintre cei doi să se năruiască?

       Întrebarea sună destul de patetic. Ema închise ochii încet și rămase câteva clipe mută. Nu înțelegea. Realiza că nu înțelege fiindcă nici nu citise cartea până la final și nu știa ce ascundeau cele citite de părintele Elisei de pusese o asemenea întrebare.

       – ?!

       – În timp ce citeam, mi-am amintit o întâmplare de pe vremea când eram puștan, îl auzi Ema pe părintele Elisei povestind. În satul meu, pe vremea copilăriei, nu eram decât o mână de copii. Duminicile, când părinții noștri intrau în biserică să asculte slujba și se închinau la icoane, noi, copiii, încingeam jocul pe lângă turla bisericii, prin clopotniță și chiar pe acoperișuri de chilii. În toată ceata eu eram singurul scriitor, iar ceilalți erau cititorii, fiindcă doar pe mine mă chemau toți să le scriu crucile și pomelnicele. Așa că eu făceam scenariul jocului și ei trebuiau să-l aplice întocmai. Într-o vară ne-am jucat de-a războiul. Eu mi-am rezervat rolul generalului, iar pe ei i-am împărțit în pușcași, mitraliori și tunari. Unii voiau să fie piloți de bombardiere. Era mai palpitant să vii în zbor pe deasupra puștilor și tunurilor, ziceau ei, dar avion era mai greu să fii. De unde să iei combustibil, piloți instruiți și aripi? Aripi care să facă fâl-fâl, ca păsările. Așa că am hotărât ca sub comanda mea să fie numai puști care să facă poc-poc, mitralierele să facă prr-prr și tunurile ca să bată bum-bum. Jocul începuse când, pe cer, în șiruri negre au apărut, zburând aproape de pământ adevăratele avioane. Aveau zvastici, mari-negre, pe aripi. Chiar erau niște modele, Albatros-Flugzeugwerke, adevărate. Se cutremura pământul sub ele. Nu puteau fi reperate decât de undeva de sus. Atunci m-am urcat pe turla bisericii și de acolo am strigat: „Atențiune! Vă ordonă generalul! Acum vom doborî avioane. Atenție, foc!!!” Se auzeau puștile, mitralierele și tunurile. Comenzile cădeau și ele, de sus, ca proiectilele. Era un vacarm de nedescris. Mă uitam la ai mei cum se zvârcoleau acolo, jos, fugind în jurul bisericii, ori sărind în aer ca niște păpuși. Mi se părea, de acolo de pe turla bisericii, că își cam exagerau rolurile, sau își jucau mult prea bine piesa. Curând curtea bisericii s-a umplut de țărână și fum, iar bucăți din tencuiala bisericii săreau care încotro. La sfârșit, când adevăratele avioane au dispărut dincolo de linia orizontului, am ordonat adunarea cititorilor din oastea improvizată, în fața bisericii. Nu mai era însă nimeni. Căzuseră cu toții la datorie. Rămăsesem singur... Mă alesesem doar cu cămașa ruptă și o dâră de sânge care se prelingea ușor...

       Urmă un timp de tăcere. Ema îl și vedea copil pe părintele Elisei, cu cămașa ruptă la piept și sângele șiroind pe sub mâneci.

       – Acasă, tata m-a luat la rost: „Vezi, copile?!... Să nu te faci niciodată scriitor că vei rămâne la fel de singur!” Dar eu susțineam una și bună: nu și nu, că doar la universitate voiam să mă duc. Așa credeam pe atunci – scriitorul trebuie să moară în cuvinte. Doar astfel va înțelege lumea câte ceva din războiul cu viața. Tata n-a zis nimic, iar când a venit vremea să plec la studii, mai departe, m-a luat în căruță și m-a dus la un seminar teologic. M-a dat pe mâna unor dascăli care mi-au arătat un pat din cămin. La plecare, tata le-a zis: „Până nu iese din el preot, așa cum vrem noi, să nu-i dați drumul să vină acasă.”

       Preotul tăcu și îi întinse Emei manuscrisul lui Sidoriu, așteptând ca aceasta să spună ceva. Văzând-o că tace în continuare și încă își ținea răsuflarea cu ochii închiși, preotul îi vorbi ușurat:

       – Acum trei zile am asistat în cabinetul directorului la o discuție între șeful spitalului și doi ofițeri sosiți cu mandat de la Comandamentul Militar. I se cerea directorului eliberarea din spital a ziaristului Victor Sidoriu pentru actul de trădare a Armatei Române. Argumentau toate aceste acuzații punând pe biroul șefului un articol de ziar... Aici, preotul tăcu pentru a observa reacția fetei.

       – Cunosc acel articol... L-am citit și eu. Doar nu credeți că acea istorisire a doi soldați plecați la furat noaptea și care bănuiesc doar că au dat peste subofițerul Victor Sidoriu comunicând inamicului niște informații secrete. În primul rînd, Victor nu a purtat uniformă de militar acolo. Era în calitate de corespondent, în civil. Și niciodată pe liniile frontului, ci doar în spatele acelor linii.

       – Mă așteptam să spui asta. Și cred că ai dreptate. Închipuiește-ți însă că suntem în timp de război. Ei iau în calcul orice. Dar poate că suntem cu un pas înainte. Și-apoi, Victor Sidoriu e protejat de regulile spitalului care nu permit unui pacient bolnav, nerefăcut și cu mintea bulversată de efectul exploziei să poată fi așa de ușor externat și pus la dispoziția Comandamentului Militar. Însă cei doi ofițeri au amenințat că vor reveni cu dispoziții clare. De atunci întreg personalul administrativ nu vorbește despre altceva, mai ales că toți au și o anumită bănuială de când ofițerul acela ungur a părăsit intempestiv spitalul. S-ar putea, la mijloc, să fi fost și o astfel de confuzie...

       – Și eu mi-am pus această problemă, spuse Ema. E posibil să fi fost confundat cu acel ofițer. Până și eu, care îl cunosc pe Victor Sidoriu încă de acasă, l-am confundat cu acel ofițer ungur. Apoi, Victor nu cunoaște limba asta, cum să fi luat legătura cu niște ofițeri unguri pe linia frontului? Dar unde să mai dai de ofițerul acela și să poată fi confruntat cu soldații aceia? De aceea e posibil ca civilii, care nu au surse directe pentru știri, să-și facă o părere netemeinică despre toate astea. Toți acești generali de război ar trebui să știe că un simplu corespondent de pe front, trimisul unui ziar important din capitala țării, nu poate figura pe listele de trădători de război difuzate prin tot felul de fițuici, ori vehiculate clandestin.

       – Te înțeleg, domnișoară Ema. Însă mi-e teamă ca Victor Sidoriu să compară în fața unui tribunal militar, încropit sumar, în condiții de război, și vor fi luate de bune aceste acuzații și mă tem că va fi lichidat înainte de a fi trimis dinaintea unui tribunal al poporului. De aceea cred că e mai bine să fim prevăzători. Cu o astfel de propunere am venit la dumneata. Așadar, pe lângă acțiunile lumești, nu trebuie să încetăm a ne ruga ca El să ne dea înțelepciunea la care ne adăpăm cu toții. Descarcă-ți inima, și aici, și dincolo. El te va asculta și înțelege.

       – Părinte, m-am îndrăgostit! Poate de aceea gândesc așa.

       – Se întâmplă oricui, fiica mea. Și tu ce crezi, că i-ai greșit Lui? Crezi că noi, slujitorii bisericii ortodoxe, suntem vrăjmași ai apropierii între vârste diferite și care se fac din dragoste? S-ar putea ca dragostea, asupra căreia trebuie să ai ochii ațintiți de-acum înainte, să nu fi avut o altă alegere. Asta înseamnă că dragostea ta, pentru acest om, ascunde de fapt un sentiment mult mai frumos decât își închipuie ceilalți, ori rămași de cealaltă parte a alegerii tale. Nu te mai chinui, fiica mea! Orice e mai bine decât o nenorocire pe viață, sau suferință și necredință. Este voința domnului nostru Iisus Hristos și cred că ai avut alături de pacientul nostru o lecție de suflet. Dumnezeu este misterios, motivele lui sunt cu mult peste puterea noastră de înțelegere. Mâine va trebui să-l iei pe Sidoriu de aici și să plecați în Radova, acolo unde am o chilie aproape de biserica „Trei Ierarhi”, unde țin slujbe doar duminica. Uite cheia de la chilie și restul ți-l va spune țiganca Rada, cea care ține de acareturile chiliei. I-am spus că o să veniți. Știe totul, iar Rada va păstra cu sfințenie și secretul nostru. Acolo vă vom pregăti documentele și curând o să plecați din țară. Destinația, Elveția.

       – Dar, părinte... șovăi Ema. Cum mă vor mai ierta ai mei de acasă?

       – Fiica mea, Domnul nostru a spus că până nu vei lăsa în seama Lui problema iertării, nu vei  ajunge într-acolo unde să știi ce e iertarea. Voi doi v-ați întâlnit pentru că acest lucru trebuia să se întâmple.

       – Cum așa, chiar trebuie să plecăm din țară? E posibil așa ceva? Am nevoie de sfatul dumitale, părinte. Plec la un drum lung. Poate pentru totdeauna, nu se știe, doar în grija Celui de Sus îmi las alegerea făcută și rostul meu pe unde mă duc. E vremea să-mi risipesc îndoielile...

       – Fiica mea, îndoielile tale sunt firești și fac parte din slăbiciunea pe care noi toți o manifestăm când vrem să ne deschidem sufletele pe altarul jertfei Sale. Ce păcate deosebite mai ai, în afară de îndoiala ta? urmă preotul, privind din nou la icoana răstignirii Domnului. Prin dragoste, totul se poate îndrepta, continuă preotul Elisei. Lasă lumea în rostul ei. Ea poate să spună ce-o vrea. Dacă tu ești fericită alături de cineva, apoi nicio altă prăpastie nu-i adâncă. Se poate oare, fiica mea, să te chinui pe tine, prin tine și pe el, numai din pricina unor închipuiri?

       – Of, Doamne!...

       Preotul se ridică în picioare, arătând că e gata de plecare. Ema aștepta cu ochii sticloși.

       – Te-am surprins o dată cum mă priveai în timp ce citeam ultimele pagini din manuscrisul lui Sidoriu, și era atâta adorație, atâta netăgăduită dragoste în privirea ta, încât o mare liniște am acum, încrededințat că vei reuși.

       – Mi-am prins gândurile între degetele mâinii drepte, în semnul crucii, părinte. Veghez și mă rog Lui.

       – Și acum ce-ai de gând să faci? Ești atât de tânără, de-abia ai treizeci de ani...

       – O să rămân lângă Victor, cu mâinile pline de iubire, sau voi curge ca un râu prin lume, în căutarea altui vis. Cine știe?...

       – Lumea e foarte tristă iarna, fiica mea, rosti părintele Elisei, cu gândul tare departe.

       Îi spuse, în câteva fraze, planul pentru a doua zi: imediat ce va suna clopotul ca bolnavii să stea la paturile lor pentru masa de prânz, va sosi la poartă o căruță cu niște cruci, iar când el va ruga paza de la poarta spitalului să-l ajute să care crucile în magazia bisericii, ei doi să fie în curte, pregătiți să iasă nestingheriți. Căruțașului doar să le spună numele și el va porni spre destinația stabilită.

       Ema îi sărută mâna preotului cu recunoștință și evlavie. Acesta, binecuvântând-o, părăsi camera discret. Rămasă singură, stinse lampa și deschise obloanele. Prin fereastră, observă cum luna purta în seceră, pe cer, un snop din visele pe care le avea în ultima seară ce o petrecea aici. O rugă să i le împrumute ca să le strângă la piept, într-o rugăciune abia șoptită.

                                                  (va urma)