Enigmatica Ema (cap. 13)

Cap. 13 – Tamara

       Ema lăsă manuscrisul pe marginea fotoliului și privi amurgul zilei la fereastră. Simțea nevoia să gândească de una singură, fără să aibă dinainte capitolul pe care tocmai îl citise: „Deci, asta era... îi zburau gândurile la discuția avută cu Victor în curtea spitalului. La asta se referea el când recunoscuse că a fost gelos pe Stelaru. Cu alte cuvinte, i-a reușit că cei doi s-au despărțit până la urmă.” Dădu perdeaua la o parte și privi cerul. Curând se pierdu în împărăția vrăjită a visului, unde, după cele auzite de la Victor, totul era cu putință. „Da! În cer multe par ca vrăjite, dar pe pământ totul e diferit!” concluzionă ea. Ca în visul acela ciudat de care tocmai amintise Victor Sidoriu, în capitolul pe care abia îl citise. În copilărie, maică-sa era cea care îi tâlcuia visele şi nălucirile. După ce deslușea câte un vis, îi povestea din „Facerea”, cum, noaptea în vis, a venit Dumnezeu la Abimelec, pentru Sarra, femeia lui Avraam. Nu prea înţelegea, pe atunci, unde bătea mamă-sa, cu tâlcurile ei. „Pesemne să îi arate calea” își zisese. Și ce minune ar fi, o iscodi un gând, ca în vis să vină Dumnezeu și la ea (cum spunea mamă-sa, cândva, că El venise la Abimelec) să-i spună: „Iată visul, iar tâlcuirea lui o vom spune împreună, înaintea tuturor celor care vor să-l afle.” Aşa ceva, însă, era imposibil să se întâmple. Numai Iosif îi tâlcuise faraonului visele sale. Apoi își aminti un cântec pe care îl fredona, dinaintea șevaletului, un cântec auzit de la tatăl ei. În acel cântec se spunea între altele: „Sub mesteceni te-am văzut întâia oară / Mi-ai plăcut în rochia de vară” și „Dar de ce sunt astăzi iarăși trist / Ai plecat și totuși, mai exist”. Când vru să fredoneze și cu voce tare cântecul, cuvintele lui, acum, i se păreau de neînțeles. Acum știa că iubește cu adevărat, un om cu mult mai în vârstă ca ea, poate pentru ultima dată în viață. „Ce spui?” își auzi sinele, întrebând. „Nimic. Aici nu trebuie să plângi” îi răspunse sinelui. Făcu o mare sforțare să se întoarcă la prima lor întâlnire din Crâng. Renunță. Se reașeză în fotoliu și se lăsă în voia manuscrisului, de la pagina unde abandonase. Așteptă minutul în care, în lăcașul memoriei, amintirile vechi se risipiră în necunoscut. Amurgul zilei era pe sfârșite. Începuse să se însereze în cămăruță, dar nu simți nevoia să aprindă lumina. Începu să citească mai departe:

       „...La patru zile de la ieșirea din spital a tatălui Emei și sosirea lor acasă, în orașul de la poalele dealurilor subcarpatice, prima persoană care le făcuse o vizită a fost Caterina. Avea asupra ei aparatul foto și venise să-i împărtășească Emei, vestea sosirii la Comandamentul Armatei din oraș a unui jurnalist din capitală, Vladimir Dinulescu, se pare că de la ziarul «Universul», care va ține o conferință alături de niște generali de armată.

       – Am fost numită de cei de la revista «Glasul patriei» să surprind în câteva fotografii, manifestarea. Ce zici, Ema, vii cu mine? Stăm în primele rânduri și în timp ce tu asculți tot ce se spune, eu îmi fac treaba. Hai, Ema, uite am aici invitațiile pentru amândouă. Scoase două cartoane tipărite dintr-un buzunar al sacoului și i le arătă.

       Era un prilej fericit pentru Ema de a ieși din casă. Se învoi să meargă împreună. Au ajuns în sala de conferințe când primul vorbitor, un general, tocmai își exprima îngrijorarea că cei din minister dețin știrea cum că, la Comandamentul suprem al armatei germane, führerul era obsedat de ură și setea de răzbunare pentru eșecul soldaților săi, încercând să trimită toată escadrila de avioane care putea fi strânsă în Balcani pentru a ataca Bucureștiul. Dar toate acestea pălesc în importanță față de ofensiva trupelor române asupra armatei germane în defileul munților Carpați și că germanii ar fi putut să se retragă în trecători și să le păstreze de pe înălțimile muntoase. Cu toate astea, se specifica în raportul generalului că soldații români țin trecătorile, iar germanii sunt pe cale de a fi dezarmați în timp ce rușii avansează rapid. Și mai ales, nu trebuie uitat, se spunea, că România este a patra țară cu efective pe frontul împotriva Germaniei. «Dacă Wehrmacht-ul pierde liniile de apărare de pe aliniamentul Focșani-Nămoloasa-Brăila și cel al Carpaților, asta va conduce și la destrămarea dispozitivului german din Peninsula Balcanică și pierderea surselor de petrol din România», reținu Ema din discursul generalului. În tot acest timp trăgea cu ochiul la stânga generalului, unde cel care își nota fraze din discurs, într-un blocnotes, părea a fi jurnalistul de la «Universul». Stătea lângă general și clipea, cu obrajii în flăcări, părul scurt, aranjat, iar privirile lui treceau ușor peste ea și peste umbra celorlalți din sală, în timp ce asculta și nota, când și când pe niște foi. Emei îi făcu impresia unui om cam la patruzeci de ani, lat în umeri, destul de înalt, care semăna cu un indian – aceeași față cu pielea întinsă, zbicită de vânt și de soare, mai plină în obraji, cu o mustață mică și neagră și o gură abia vizibilă, trandafirie. Când și el i-a surprins privirea insistentă, parcă un fluture iscoditor și băgăcios a trecut pe deasupra ei. Și jurnalistului avea să-i atragă atenția tânăra din primele rânduri, cu sprâncenele arcuite, ochii negri încadrați de bucle revărsate peste un pulover de nuanța bronzului și urechile gingașe dezgolite, cu găuri în lobii alungiți în care sclipeau cerceii. «Fata e frumoasă!... se trezi el că o analiza în gând. Are ceva din placiditatea aceea visătoare pe care am văzut-o la fetele mexicance când am acostat în Puerto Vallarta, despre care am scris în notele de călătorie și care m-a dus cu gândul la sirenele care l-au ademenit pe Ulisse, aflat legat de catarg, în serile foarte călduroase. Atât de încet i se ridică genele peste niște ochi ce par veșnic uimiți de orice, atât de domoale și ademenitoare îi sunt mișcările brațelor, încât uneori pare doar o siluetă ca din Utrillo desprinsă ori coborâtă dintr-un tablou.»

       Ema chiar îi surprinse chipul căzut pe gânduri, când ochii lui o fulgerau cu acea expresie a unui om care se sforţează să înțeleagă un fapt îndepărtat. Și acei ochi i se părură când melancolici, când flămânzi, ori surprinzător de triști...

      Când fotoreportera de la revista editată de comandament trecuse prin spatele celor din prezidiu, cu scopul de a găsi un alt unghi din care să mai facă un cadru, Vladimir Dinulescu se întoarse și, discret, o întrebă care e numele prietenei cu care venise, întrucât i se pare cunoscută. Aceasta se aplecă la urechea lui și rostise scurt: «Ema». El ridică o mână în semn că îi mulțumea, astfel, pentru informație.

       În memoria lui Vladimir Dinulescu, umbra celei surprinse în primele rânduri îi aminti de culoarea frunzelor care cădeau din arborii de pe insulița din crângul acestui oraș, dintr-un început de toamnă. Zâmbi trist, ca și cum și-ar fi amintit deodată de o seamă de lucruri nostalgice. Așa simțise și atunci când vedea cum puținele frunze care se mai țineau în mesteceni, prin parc, semănau cu viața lui în ultimul an de jurnalistică. Asta era în urmă cu zece ani. Hoinărise ani buni pe mările lumii, îmbarcat ca marinar, scrisese și o carte de călătorii care atrăsese atenția unui mare critic ce-l sfătuise să urmeze o facultate de jurnalistică. Era cunoscut la institut ca «studentul întârziat», dar lui nu-i păsa. Își lua examenele, întotdeauna cu bine. Locuia în gazdă, undeva aproape de gară, la un cunoscut al tatălui său, fost ceferist la căile ferate române. Totul mersese bine în primul an, dar a trebuit să se mute în grabă, când gazda îl anunțase că va fi nevoit să părăsească imobilul de pe strada Gării și să-și caute altă locuință, fiindcă dumneaei, împreună cu soțul, aveau să emigreze la una dintre fiicele lor, în Austria. La începutul celui de-al doilea an, sosise în oraș ceva mai devreme. Căutase un ziar cu anunțuri și se plimba pe aleile crângului încercând să se hotărască asupra unei adrese. Atunci făcuse cunoștință cu Tamara. Momentul acela și-l amintea perfect. De-a lungul insuliței zburau, purtați de vântul în rafale, ca bezmetici, câțiva bondari greoi. De pe banca de vizavi de insuliță, Vladimir văzuse cum ea se ridicase de la masă și își implora partenerul, din ochi, tocmai când el făcuse un gest, nepermis pentru un băiat, de a-i lua fetei mâna întinsă pe deasupra mesei și a i-o așeza, înapoi, cuminte, la piept. «Da! își spusese abia șoptit. Pesemne, i-a spus că n-o iubește.» Își aminti cum a privit cu strângere de inimă scena, cum ea și-a lăsat capul pe brațele încrucișate pe masă, după plecarea lui, plângând în surdină. El a înconjurat insulița, a traversat puntea arcuită și i-a strecurat în palmă un bilețel scris acolo, pe bancă. Aștepta în picioare dinaintea fetei. Ea nu a răspuns în vreun fel. L-a privit în ochii sașii, jucăuși. A luat biletul și l-a citit în tăcere. Lui i se păruse, că totul durase o viață. Pe acel bilet scrisese o singură frază: «Așteaptă! O să treacă furtuna.» Ea a împăturit biletul, l-a mai privit pe sub sprâncene, din curiozitate, destul de susceptibil, apoi iarăși a deschis biletul și din nou a citit acea frază: «– Tu ai scris asta?» El n-a putut decât să-și lase mâinile pe lângă corp, recunoscându-și fapta: «– Semeni mult cu o fată pe care am văzut-o într-un tablou și al cărei nume, se pare, era Tamara... De aceea am îndrăznit.» Ea rămăsese cu mâna întinsă, strângând în pumni biletul și îl privi ca pe o stafie. Atunci observă el că ea avea sprâncene minunate, arcuite parcă a uimire când îl privise, o față misterioasă care dădea obrajilor ei o nuanță de acuarelă mult diluată; ochii negri i se mișcau în sus și în jos când vorbea; glasul îi aducea a ceva cunoscut, amintind de cele surprinse de prin cărțile citite și într-un fel și trăite, graseia cu inflexiuni guturale, iar o gropiță în obraji se adâncea și iarăși revenea în timp ce schița un posibil zâmbet. Înmărmurit, el doar a privit cum ea s-a ridicat deodată de la masă și, întinzându-i cu mâna albă, dezgolită până la cot, biletul, a părăsit insulița. Nu s-a dezlipit de acolo, până când frunzișul ruginiu al arborilor de pe insuliță nu i-a trecut, de câteva ori, dus de vânt, peste bombeul încălțărilor. Nu și-a iertat, pe moment, că nu i-a putut declara că îi era dragă chiar de la prima vedere, și ar fi vrut să îi dea întâlnire, tot aici, în ziua următoare. De emoție, ori poate că pe buzele fetei apăruseră mici vânătăi diafane, a ales să tacă. Când și-a desprins ochii din pământ și a privit în urma ei (era tot acolo dinaintea mesei abia părăsite de ea), a zărit-o sprijinită de balustrada punții arcuite, cum întorsese capul să-l mai vadă încă o dată. «– Aș fi vrut să mai vii și mâine... să ne plimbăm cu barca!» i-a strigat. Ea a râs: «– Chiar dacă le spui unora pe nume, rămâi doar un ghicitor misterios pentru mine. Persoane străine ca noi nu au voie să se plimbe pe lac.» Avea o voce guturală, sau el așa simțise? «– Măcar să-ți știu adevăratul nume...» Nu mai putuse continua. Un nod i se pusese în gât: «Cine știe? Poate o să-l aflu cândva...» Iar lui i s-a părut că spusese toate astea cu prea mult patos. «Ce-o fi cu mine? Visez cu ochii deschiși...» își auzi Vladimir Dinulescu vocea interioară, și încremeni ascultând cum îi bate inima. Pe un scaun alăturat, cu brațele adunate ca un om în rugăciune, își zări vag umbra sacoului, care îi aminti că o astfel de haină avea și atunci. Avea să facă o punte de legătură, între vorbele ei şi acel pasaj din «Idiotul» lui Dostoievski, cu privire la scena în care prinţul Mâşkin o «reîntâlneşte» pe frumoasa şi faimoasa Nastasia Filippovna, în casa Epancinilor, pentru prima oară. «– Dar cum de ai ştiut că sunt eu? M-ai mai văzut undeva înainte?» îl întrebase Nastasia Filippovna pe prinţ. «– Văzusem ceva mai înainte portretul dumitale şi…» încercase o explicaţie prinţul. «– Şi mai ce?» fu curioasă Nastasia. «– Pentru că erai întocmai cum mi te-am închipuit… Mi se pare şi mie acum că te-am văzut şi altădată…» «– Unde? Când?» insistă frumoasa rusoaică. «– Ochii dumitale îmi par aşa de cunoscuţi… dar nu, e cu neputinţă! Am spus-o într-o doară, fără să mă gândesc… N-am locuit niciodată în Petersburg. Poate… în vis…»

       – Asta era!... se trezi vorbind cu voce tare, fapt ce stârni atenția generalului care se aplecă spre jurnalist încercând să afle dacă i s-a pus cumva vreo întrebare, dar aflând că nu era așa, își continuă nestingherit discursul.

       De aici încolo începea, pentru Vladimir, povestea portretului văzut în vis şi regăsit cândva, în camera enigmatică, cu multe jucării, din casa gazdei, de pe vremea primului an de Institut. Atât nea George, cât şi baborniţa, care-i era soţie, erau doi bătrâni avari şi ursuzi, şi peste poate de bănuitori. Patima beţiei o aveau amândoi. Câteva luni, a trăit alături de ei clipe demne de pana lui Dante, autorul «Infernului». Avusese în camera unde dormea, acasă la ţară, o icoană reprezentându-l pe Sf. Gheorghe ucigând balaurul. Și acum, ca unul care i se închina smerit sfântului din acea icoană, îi venea foarte greu să se acomodeze printre străinii care nu se închinau nimănui şi nici nu aveau măcar o icoană în casă. Dar, mai presus de toate, nu se putea acomoda cu zgomotul oraşului, cu trenurile care cutremurau casa, din jumătate în jumătate de oră. Cei doi bătrânei purtau tot atâta respect lui Dumnezeu, precum dracul, tămâiei. Nea George era «frăţie» cu taică-său, căci îi fusese cavaler de onoare, pe vremuri, la nuntă. El mai era cum era, însă Petria, baborniţa lui de nevastă (nici nu merită să-i fie pomenit numele) era din cale-afară de rea. Îl teroriza ca pe un neica-nimeni aruncat printre străini, cum avea să mai întâlnească doar prin schiţele lui Maxim Gorki. Și-ar fi luat geamantanul cu cărţi şi caiete, precum şi cele câteva lucruşoare primite de acasă, încă din primele zile şi s-ar fi tot dus, s-ar fi tot dus dacă... Aici începea, pentru el, povestea portretului din vis, reîntâlnit în camera enigmatică a jucăriilor, din acea stranie casă a gazdei. Lui i se dăduse o cămăruță alăturată celei ce locuise cândva în camera enigmatică, iar cei doi bătrânei locuiau într-o bucătărioară joasă, cu un tavan înclinat, unde dormeau, găteau şi îşi petreceau mai tot timpul. Bucătăria avea geamul chiar în fața ușii din cămăruța sa. Nopţile îi erau adevărate coşmaruri, căci, de dincolo de uşă, răsuna până la el cearta bătrânilor, dedaţi acelei patimi a beţiei şi a jocurilor de cărţi. Din toată casa aceea, o singură cameră nu-i fusese arătată, iar speranţe de a afla vreodată cam ce se afla acolo, nu prea avea, căci baborniţa de mătuşă ţinea cheia la cingătoare. În zadar, în lipsa bătrânilor, încerca să forţeze uşa enigmatică şi să-și facă vise şi deşertăciuni. Cum ar fi spus, mai exact, Eclesiastul. Căută în geamantan Biblia pe care o avea de acasă, de la mama lui. O frunzări până găsi ceea ce dorea: «Căci din mulţimea grijelor se nasc visele şi deşertăciunile din prea multe cuvinte.» Gata! Era timpul să își uite trecutul și să privească numai înainte. Asta până într-o zi când, încercând pe furiş una dintre cheile găsite, cine ştie prin ce colţ al bucătăriei, descoperi cu uimire că enigmatica uşă a acelei camere cedează, şi pătrunse, destul de speriat, în acea cameră interzisă. Tot ceea ce se afla acolo, părea neatins de vreo mână omenească, de ani şi ani de zile. Strania senzaţie i-a dat-o acea neclintire, «ca de muzeu», a tuturor lucrurilor din acea încăpere. Patul mare, elegant, din lemn masiv cu incrustaţii în tăbliile laterale, cum nu mai văzuse vreodată, cu acele cuverturi frumos aşezate, în culori ce-i luau ochii şi, mai presus de toate, jucăriile! Peste tot jucării... şi păpuşi de tot felul, mari şi mici, pretutindeni: pe tăblia patului, prin colţul de cameră, pe scaune, pe masa din stânga bibliotecii, şi chiar în bibliotecă. Într-un cuvânt, ochii săi de adolescent nu ştiau asupra cărei jucării să se oprească. A rămas, în cele din urmă, îndelung, în faţa bibliotecii pline de cărţi, cu o dorinţă nebună de a le răsfoi, de la un capăt la altul, în cel mai scurt timp. Mâna, însă, i s-a oprit întinsă şi nemişcată întrucât privirea i-a fost atrasă de ceva deosebit. Dintr-o ramă, frumos aşezată pe raftul din mijloc, îl privea cu ochi mari, melancolici, dar şi cu o undă de tristeţe în ei, o fată fermecătoare, cu păr buclat, lung, revărsat peste umeri. În acea cameră enigmatică, încărcată de jucării, portretul, pe care îl descoperise, îi stârni admiraţia şi curiozitatea de a afla cine era cea din fotografie. Părea convins că o mai văzuse undeva, sau poate doar în vis. Într-una din seri a fost trezit de vocea unui clopoţel de fată care-şi certa părinţii bătrânei, dincolo de uşa unde îi era înghesuit patul. În faţa fetei, cei doi bătrânei păreau nişte omuleţi fără apărare. Nu ziceau mai nimic. Iar fata, apărută în miez de noapte, îi certa de zor. A ciulit urechile să desluşească acele vorbe. Din când în când, baborniţa de mătuşă căuta să-i mai tempereze furia fetei: «Tamara, mamă!... De ce să îl fi dus în camera ta? E un străin. Pune mâna... strică ceva. Aia trebuie să rămână camera ta, mamă... De când ai plecat tu, acolo e singurul loc unde te mai găsim când și când...» În noaptea aceea a aflat că necunoscuta, care descinsese acolo în noaptea aceea, era fata gazdei, că era studentă la Bucureşti, şi că o chema Tamara. Îşi certa părinţii pentru inumanele condiţii în care ţineau în gazdă fie şi un necunoscut. Faptul că nu mai venea pe acasă îi trezi bănuiala că fata nu-şi iubea părinţii pentru «apucăturile» lor. A doua zi a aflat de la nea George că enigmatica de peste noapte părăsise locuinţa şi luase trenul, de la prima haltă, înapoi spre Bucureşti. «Câți ani să fi trecut de atunci? Opt? Să fi fost zece?» își făcu Vladimir o socoteală rapidă, în gând.

       Amintirile lui reveniră la imobilul din strada Gării. După ce nea George și soția lui Petria plecaseră din țară, el nu mai dăduse pe la casa acestora. Pesemne i-o lăsase Tamarei, fiica lor rămasă în țară și cu care nu se înțelegeau. Pe Tamara a revăzut-o acum doi ani. El era pentru o investigație a unui caz urmărit de cei de la «Universul», la Tribunalul din orașul B., cel în care se afla și acum la conferința de la comandament, iar ea cobora treptele cu un dosar sub braț. A recunoscut-o într-o clipită pe fata văzută cu ani în urmă la insuliță și gestul de uimire și faptul că s-a blocat pur și simplu în fața ei i-a atras atenția tinerei ce tocmai cobora treptele tribunalului. «– Tu?... Mi-ai ieșit în cale să-mi spui iarăși că mă cheamă Tamara, nu-i așa?» De data asta ea nu mai era rece și distantă ca atunci, la insuliță. Chiar era bucuroasă de întâlnire. «– Și nu te cheamă Tamara?» o întrebase. «– N-ai greșit. Chiar m-ai uimit atunci când mi-ai spus pe nume. Mult timp m-am întrebat dacă mă cunoșteai.» «– Cred că eram mai mult ca sigur că erai Tamara pe care o bănuiam eu. Fiindcă semănai cu fata din portretul pe care-l văzusem în camera cu păpuși, de pe strada Gării, la nr. 14. Am stat acolo în gazdă, la nea George și tanti Petria, acum vreo zece ani. În ziua când te-am văzut pe insuliță, îmi căutam o altă gazdă. Ai tăi plecaseră în Austria.» Ea făcuse ochii mari și cu o mână la gură arăta de parcă chiar văzuse o stafie, cum îi zisese atunci. «– Vai de mine?! Deci tu erai în gazdă la noi când am venit în noaptea aia acasă? Pentru mine, furtuna chiar de atunci a început. De ce nu mi-ai spus asta, atunci, pe insuliță? Că mi-ai văzut portretul în cămăruța alor mei, că din seara aceea îmi știai numele? Ingratule!... Apropo! Cu băiatul acela, Șerban Stelaru, cu care m-ai văzut pe insuliță, m-am măritat în cele din urmă. Ne și stabiliserăm în casa părinților mei, de pe strada Gării. Dar n-a fost să fie. I-am găsit o fotografie cu o fată, în bagaje. Lucra pe un șantier, știi, el era arheolog. A recunoscut că a cunoscut o fată, Ema, cred. Ne-am despărțit.» «– Îmi pare rău!» îi spusese el, de complezență. Se grăbea. Și-au dat mâna și s-au sărutat ca doi prieteni. «– Dacă mai vii în orășelul nostru, să mă cauți. Stau tot acolo, la casa părintească. O știi. Mai vorbim...»

       După câteva zile, Vladimir îi făcu o vizită Tamarei, la adresa de pe strada Gării. Stătură, ca doi vechi prieteni, mult de vorbă, în camera enigmatică în care el îi zărise pentru prima oară portretul. Acolo aflase Vladimir și povestea ei cu acel Stelaru, cu care o văzuse la insuliță. Ținea vag minte că Tamara îi arătase o poză cu Șerban și cu fata aceea enigmatică din viața lui, poză pe care ea i-o surprinse între bagajele cu care venea, de pe șantier, acasă. Avusese loc, după câte își amintea Vladimir, și o ceartă între ei, dar Tamara îl iertase, deși ar fi putut foarte bine curma aventura lui dacă se înfățișa la cei din securitate cu autograful dat pe cartea «Pentru legionari» de către însuși C. Zellea Codreanu. Fusese curios să vadă cartea. Tamara o scosese din biblioteă și i-o arătase. Pe prima filă de carte citise: «Unui vajnic adept al misiunii Arhanghelul Mihail, studentului Șerban Stelaru, cu care am sărbătorit ceremonialul izbăvirii de putrefacția trădării la spitalul Brâncovenesc”. Și mai jos, data autografului: 11 iunie, 1937. Acum Vladimir realiză că fata din fotografia arătată de Tamara semăna izbitor cu prietena fotoreporteriței, aflată aici, în sala de conferințe, și chiar în primele rânduri. «– Știi și cine-i domnișoara?» o întrebase pe Tamara. Nu știa. Peste o lună de la acea vizită își pusese în gând să-i mai facă o vizită Tamarei și să împrumute cartea aceea. Se gândise, poate, să o caute pe enigmatica Ema din fotografia arătată de Tamara, ce putea fi chiar fata din primele rânduri ale sălii de conferință și să i-o arate. Poate ar fi avut și o discuție. Dar nu se dusese. Ce avea să-i spună? Că el, care se îndrăgostise cândva de fata din acel portret și care o asigurase pe insuliță că «va trece furtuna dintre ei și trebuia doar să aibă încredere în ea», ar fi putut sta pasiv la suferința ei și n-are să miște un deget? «Cine știe? Poate chiar pentru fata asta s-au despărțit ei!» își spuse Vladimir.

       Când reveni cu picioarele pe pământ și mintea la ceea ce se petrecea în sală, generalul terminase spiciul și aștepta întrebări de la public. Cineva, pesemne un ziarist local, întrebase dacă intenția armatei germane, în cazul unei lovituri date de forțele rusești din zona Arad înspre câmpia ungară, era să lovească din flancuri, dinspre Nord spre Sud și să oprească lângă Arad ieșirile armatelor noastre dinspre munți, cum declarase generalul Hanss Friessner. Însă Vladimir Dinulescu lăsase stiloul jos și nu mai era atent. Iar la sfârșit, când fotoreporterița dădea mâna cu generalul care ținuse cuvântarea, el i-a strecurat fetei, în palmă, cartea sa de vizită:

       – Oricând poți lucra la ziarul meu ca fotoreporter sau grafician. S-au mai dat anunțuri...

       Fata cu aparatul îi zâmbi recunoscător și îi reteză vorba:

       – Poate Ema, ea este grafician.

       Cu un mic surâs meditativ în colțul buzelor, privind în ochii lui mirarea ce i-o produsese o astfel de știre, Caterina își luă la revedere, făcând un semn ștrengăresc cu mâna și se îndepărtă spre prietena ei care o aștepta la ieșirea din sală. Nu înainte de a-i arunca, așa, într-o doară:

       – Peste o oră suntem pe insuliță. Eu și Ema. Ca între fete, la o cafea și un suc. Pa!

                                            (va urma)

Enigmatica Ema (cap. 12)

Cap. 12 - „Umbra ei printre mesteceni”

       Ema se întorsese în camera ei și, după ce-și pusese de un ceai, se refugie pe un fotoliu, cu manuscrisul lui Victor Sidoriu în mâini. După discuția pe care o avusese cu Victor simțea nevoia să reia cartea de unde rămăsese cândva. Se surprinse privind pe fereastră cu un gând năstrușnic în minte: „Seara asta va fi pentru mine ca întrecerea lui Ahile cu țestoasa...” Pesemne, pentru Victor, își spunea, orice moment al vieții, oricare fapt petrecut în scris cu ea, ar trebui să fie unul imaginar și poetic, dar pentru ea conta cât de departe mersese Victor cu imaginația. Întrebarea pe care o pusese într-un moment de rătăcire și spusese de Stelaru și de acea cerere misterioasă în căsătorie, nu era tot un mod de a simți realitatea, și nu o simplă enumerare a unei scene din roman? Venise după el până la capătul țării și a trebuit să constate că nici aici nu puteau fi lăsați singuri, în salon ori prin curtea spitalului, să sporovăiască numai de-ale lor. Tot timpul o gardă de medici și asistente, alți bolnavi, roiau în jurul lor de parcă ar fi ținut morțiș să-i despartă. Iar când Victor cădea pradă amneziei și tăcerilor care abia așteptau să-l înhațe și să-l târască în labirintul fără de întoarcere, iar ea, Ema, se așeza pe pat lângă el, să-i simtă orice „strigăt interior” de ajutor, își zicea: „Doamne, cât de nedrept este împărțit norocul acesta în viață! Frica de care ne temem este urâtă, durerea de care ne temem e groaznică. De nesiguranța asta ne e teamă. Adevărul de care ne temem ni se pare o minciună... De ce nu lași, Doamne, lumina să împrăștie acest întuneric din mine; ori eu sunt din toate acestea?”

       Își pusese cana cu ceai alături, pe o măsuță, și, trecându-și mâna prin păr, dădu câteva pagini înainte și înapoi de unde credea că rămăsese cu cititul manuscrisului.

       „...Șerban Stelaru se ținuse de cuvânt. Venise, așa cum îi promisese Emei, acasă la ea, să stea de vorbă cu părinții și să o ceară în căsătorie. Clipa aceea avea să-i rămână întipărită în minte. N-avea cum s-o uite. Șerban avea ochi de culoare deschisă și chiar nu realiza de unde îi rămăsese ei, în amintire, culoarea pufului de gutuie din ochii lui. Mai târziu realiză că tocmai pictase, cu o zi înainte, ceva asemănător. Era un început de toamnă, o lună de septembrie care începuse amenințător pentru ceea ce avea să urmeze. Purta un palton întunecat care-i arăta, pe chip, în contrast cu ochii, tristețea. Intrase doar până în hol și nu mai voise să înainteze. Îi spusese Emei că trebuia să plece neapărat din țară, că intervenise ceva la un șantier al trustului său care-și avea lucrările arheologice aproape de granița cu Iugoslavia. Că acele descoperiri erau legate de niște vestigii dacice ce se întindeau de la Sarmisegetuza până dincolo de granița României și că el fusese delegat să facă la fața locului un raport pentru minister. În acea vreme tatăl Emei era deja pe moarte și Ema a fost de acord să amâne momentul anunțării căsătoriei în familie. I-a cerut să îl însoțească, în ziua plecării, la gară. Șerban Stelaru s-a opus. A spus că era mai bine să fie singur, atunci. «Dacă așa spune, cine știe, i-o fi greu și lui!...» se lăsase ea înfrântă. Apoi, tatăl ei a fost dus la un spital din Văleni, iar Ema s-a mutat la bunicii paterni, într-un sat din apropiere. Adevărul despre Stelaru avea să-l afle printr-o ciudată întâmplare, tocmai acolo. În apropiere de locuința bunicilor era un parc printre mesteceni tineri, cu o cafenea. Într-o seară, ședea la o măsuță, singură, cu cafeaua dinainte. La a doua masă de lângă orchestră (un menestrel cu o mandolină și o tânără, numai pistrui pe obrăjiori, la un pian vechi, dezacordat), stătea o doamnă care tot privea insistent la ceasul cu cuc din perete. Dar ochiul ei drept se uita la Ema, cam cum ar fi studiat un goblen întors cu iglițele când pe față când pe dos. Frământată, pesemne, de ceva, după un timp, doamna s-a ridicat de la acea masă, i-a făcut semn băiatului de la tejghea să se apropie și i-a șoptit câteva cuvinte. După câteva momente, barmanul s-a apropiat de masa Emei și a întrebat dacă mai dorește ceva. Ema a făcut semn că îi era suficientă doar o cafea.

       – Vă numiți, într-adevăr, Ema Crângașu?

       – ?!

       – Doamna de acolo, arătă el cu o mișcare a capului spre cea de-a doua masă de lângă orchestră, mi-a indicat numele dumneavoastră, întrebând dacă acesta vă e numele. Are ceva să vă transmită.

       Abia atunci Ema o privi insistent. Aceasta îi ghici gândurile și ridicându-se de la masa ei se apropie de Ema. Când a ajuns aproape, a întrebat:

       – Nu ești localnică, dar cred că te-am mai văzut prin parc. Locuiești pe undeva, pe aici?

       – Da. La bunici... Dar de ce întrebați?

       – Și bunicii mei sunt de pe aici, a zis străina. Am venit în vizită, sunt bătrâni și neputincioşi. Locuiesc în sat, în spatele bisericii. Sunt fosta doamnă Stelaru. Tamara e numele meu. Judecătoare la tribunalul din orașul B. Cum v-am văzut, m-am întrebat de unde vă știu. Mi-am zis: să vă fi văzut întâmplător, pe stradă, ori la o manifestare. Și mi-am amintit. Dintr-o poză cu Șerban Stelaru, soțul meu. Adică, fostul.

       Mâna Emei încremeni pe ceașca de cafea. Nici prin gând nu-i trecuse că întâlnirea aceasta ar fi putut fi adevărată, sau era doar o armonioasă împlinire a unei zile neașteptate, ori o neprevăzută revenire a chipului neclar dintr-un vis, de care și uitase, ce-i tot spunea că o prevestise.

       – Nu mi-a spus. L-am cunoscut pe soțul dumneavoastră, pe un șantier din orășelul meu... (Era într-adevăr adânc impresionată de tot ce auzise). Nu mai știu nimic despre Șerban... Credeam că e singur... Am fost prieteni. De patru luni e plecat pe un șantier în Iugoslavia. Nici măcar nu mi-a scris.

       – Pe un șantier? În Iugoslavia?... Acolo s-au mutat beciurile celor de la Siguranță, acum? se arătă mirată doamna Tamara. Află drăguță, că pe când studentul Stelescu, cel din faimosul proces de la Ploiești, dacă-ți amintești, se afla internat la Spitalul Brâncovenesc pentru o operaţie uşoară, zece studenţi teologi, înarmaţi cu pistoale şi cu securi la brâu, au pătruns în salon și au tras asupra lui zeci de gloanţe, după care l-au crestat cu securile, iar mai apoi au cântat şi au dansat în jurul cadavrului. Șerban Stelaru se afla printre ei...

       Dacă s-ar putea împietri un fulger, să rămână neclintit ca o coloană de piatră, pesemne s-ar putea descrie spaima care i se prinsese, ca o mască, pe chipul Emei. Uimirea de pe chipul ei avea ceva din spaima aceea care se-ncuibează în ultimul atom al ființei și-l dilată pe măsură ce nici un sunet nu mai tulbură liniștea din jur. Doamna Tamara, contrariată de tăcerea Emei, se și îndreptase spre ieșire, nu înainte de a mai spune câte ceva:

       – Cred că nu sunt lucruri pe care să le audă o ființă atât de fragilă. Poate mă cauți și o să vorbim.

       Ema nu mai auzea decât zbârnâitul mecanismului de la ceasul cu cuc, tânguitul mandolinei și încă un sunet ascuns, pe care numai inima îl poate da. Își lăsase privirea pe ceașca de cafea , ascultându-și, printre zvâcnetul din timpane, trecutul. Și, deodată, de după un paravan invizibil al gândurilor, răzbătu tăios, sâcâitor chiar, o voce lăuntrică, acuzatoare: tuu… tu… tu… De ce tocmai tu?

       De la acea întâmplare, Ema nu se mai întâlni cu Tamara. Tatălui i se făcuse ieșirea din spital și a fost trimis acasă. Ema părăsise locuința bunicilor și își urmase tatăl. Acum, venea mai des la căpătâiul lui și stăteau de vorbă.

       – Ei, ce e? o întrebase, odată, în șoaptă. Te mai întâlnești cu iubitul tău?

       – Tată, pentru Dumnezeu, să nu mă întrebi nimic, chiar nu vreau să mai știu ceva despre asta. Am alte vise, tată! Aș vrea să călătoresc undeva în străinătate, sau măcar să plec cât mai departe de acest oraș. Să pot uita totul!

       Îi spunea toate astea și trecea de la tulburare la teamă, iar de la teamă nu mai era decât un pas până la îndoială.

       – Așa ceva… așa n-am simțit niciodată, tată! îi spuse ea după ce se simți privită cu insistență. A plecat din țară, ori așa zicea, fără să spună nimic. Dacă mi-a ascuns ceva, înseamnă că era ceva serios de care ar fi trebuit să-mi fie frică. Și dacă nu mi-a spus însemnează că era ceva serios, nu?... Tată, dumneata dormi?

       – Nu, draga tatei, nu-mi place să te aud vorbind despre teamă. Vorbește-mi, vorbește-mi mai departe. Tot n-am să dorm. Ce-i prostia asta, să dormi? Mă gândeam și eu, așa! Dar când ne-ai anunțat că o să vină să ne anunțe ceva important, m-am gândit… Ce nu ne puteam noi gândi!...

       – Tată, i se adresă Ema după un timp de gândire, e o rușine să iubești pe cineva care a mai fost însurat?

       – Ce vorbești, Ema? Roagă-te lui Dumnezeu să-ți alunge asemenea gânduri. Iar tu nu alunga zâmbetul ăsta de pe chipul tău. Căsătoriile sunt hotărâte încă de acolo de sus, în ceruri.

       Ema se ridicase de la căpătâiul tatălui și se plimba de colo până colo, atrăgând atenția asupra chipului ei încordat și din când în când, absent și posomorât:

       – Dar a trecut… gata, a trecut, tată! oftă ea ușurată. Câteva nopți m-am chinuit, am suferit, dar cred că m-au întărit și sper că și chinurile astea mi-au fost de folos.

       – Ei bine, spuse tatăl, mă bucur mult de tot. Uite cum fata mea a prins rădăcini în palmele mele. Rochia maicii tale s-a tupilat în câmp de maci când te-ai născut. Oare ți-am mai spus? În cer sper că e liniște… Aș dori să te știu fericită.

       – Nu pot să nu te iubesc pentru aceste minuni încredințate, tată! Nu-i vina mea că s-a întâmplat așa. Și tu, fiindcă mă crezi și te bucuri pentru mine, o, da, sunt fericită! Mi-ai dăruit încrederea că pot privi viața și în straie de poveste. Tot ce m-ai învățat o să agăț în copacul sur, numit dorință.

       Tatăl ei era singurul om căruia putea să-i spună totul. Și îi destăinuise cam ce avea pe suflet. Iar când plecă la culcare se miră de sentimentul de ușurare care pusese stăpânire pe ea. Se trezi în camera ei, dinaintea oglinzii rostind cu voce tare:

       – Tu mă înțelegi, tată! Știu că și din ceruri te vei bucura pentru mine.

       A doua zi, când coborî în odaia tatălui, avea să-i povestească ce visase după ce avusese loc, cu o seară înainte, discuția lor. Cum se făcea că mergea pe strada cu tei, prin parcul presărat cu mesteceni tineri. Umbra ei se strecura fără țintă. Știa că era ca și aceea din crâng, când se strecura pe cărăruia din pădure, deși nu semănau deloc. Și trecătorii o priveau pe furiș, dintr-un lan cu maci aflat de o parte și alta a drumeagului. În copilărie, își adusese aminte, singurul lan care i-a gâdilat genunchii era plin de maci, dar când alerga să-l ia în picioare, ia-l din ținutul nimănui. Pe urmă, în vis, un copac rămuros și bătrân îi atrase atenția cu scoarța lui aspră și când da să se apropie, din curiozitate, să-i distingă rănile de pe trunchi se trezi cum toate crengile se apleacă și o înlănțuiesc. Din spatele copacului se auzea strigătul tatălui care o ruga să plece de acolo, să fugă cât mai departe. Iar ea se zbătea și de ce se zbătea mai tare, de aceea ramurile copacului deveneau niște lanțuri de fier tot mai groase... Și acum le simte răceala. Crede că a mai visat asta și altădată. Nu e sigură. Visul pare să însemneze sfârșitul a ceva. Nici ea nu știe ce.”

                                               (va urma) 

Enigmatica Ema (cap. 11)

Cap. 11 - Visele și tâlcul lor

       Chiar dacă ar fi știut cât de multe femei s-ar fi făcut luntre și punte, de-a lungul istoriei, pentru a învinge gheara morții, nemiloasă ca un vultur din înaltul cerului, Ema nu s-ar fi dat nicidecum bătută. Strânsese atâtea plante și rădăcini pe unde fusese încât la întoarcere era atât de frântă de oboseală că nu mai auzi loviturile de topor ale soldatului care cioplea, undeva în apropierea locuinței ei, crucile pentru cei care mureau zilnic în spital, când stinse opaițul și se culcă. Visă că îi ceruse preotului bisericii din provincie un mic semn cu privire la încercarea de a-și salva omul drag.

       – Crede el că noi, ca ființe zămislite din suflarea Lui, Îi aparținem până la ultimul fir de păr? îl auzi pe preot.

       – Părinte, el nu e un habotnic… Dar crede în el însuși. Ceva îl ajută să vadă mai mult decât alții...

       – Cum se face că ai ascultat cu atâta răbdare tot ceea ce ți s-a spus? Și ai crezut că nu tu deții adevărul final? Simt oarecare plăcere în ceea ce spui, dar te întreb… aici preotul căută să-și găsească cuvintele. Prin vis, Ema își determină inima să bată mai liniștit pentru a-l auzi pe preot: Ai încercat să-l convertești la Dumnezeul tău? Dacă n-a găsit credința noastră, înseamnă că toate învățăturile lui sunt în sine erezie, minciună și înșelăciune. Noi suntem credincioși, pentru că nu ne-am îndoit de credința noastră, fiind cuceriți de puterea Mântuitorului. Noi am văzut toate astea. Pe omul ăsta, pe care spui că-l iubești, nu-l apasă nicio suferință de-a noastră. Va fi greu să lupți numai tu pentru el, când tu ești doar creația din cartea pe care a scris-o. Nu te va cunoaște în realitate decât dacă te eliberezi o vreme din mintea lui. Aici bătălia ta are cele mai mari șanse de reușită. Altfel, drumul va fi lung.

       – Nu-i adevărat!... Totul trebuie să fie posibil. Nu-i adevărat că drumul va fi lung!... ţipa Ema, zbătându-se în aşternuturi până când realiză că toate acestea i se arătaseră doar în vis. Când se trezi de-a binelea, îngenunche dinaintea icoanei pe care i-o dăduse una din femeile la care bătuse la ușă, prin satele de unde strânsese destule plante descrise în cartea doctorului Voiculescu. Se rugă intens să reușească ceea ce încerca să facă, deși i se transmisese că era ca și cum orbii încercau să zărească odată și odată lumina soarelui.

       Trecuseră deja două săptămâni de când Ema îi aplica tincturile și alifiile preparate de ea, iar ceaiurile nu lipseau de la căpătâiul lui Victor Sidȯriu. Cangrena de pe brațul acestuia se retrăsese spre cot și el începu să înțeleagă că cineva „apropiat” se afla alături, zi și noapte.

       Uneori, mai ales când se afla în nopțile de gardă, Ema se „cuibărea” în patul lui Victor, lângă el, cu fruntea lipită de obrazul lui și încerca să-i transmită căldura ei și ceva din energia pozitivă a gândurilor despre care citise în cartea lui Voiculescu. Dar în același timp se ruga continuu. Credea că astfel va pătrunde în mintea lui și îl va elibera de toate temerile în care fusese adus de fluxurile de energie a bolii. Îi lua mâna stângă între palmele sale și cu vârful degetelor îi frământa liniile din palmă, iar gândul îi era la acele zile când îi cunoscuse imaginea aceea luminoasă de arhanghel al momentului, în care scrisese cartea despre ea.

       Într-una din zile, mergând îngrijorată spre magazia cu pansamente, îl întâlni, pe un hol ceva mai întunecos, pe Victor și fu chiar uimită că el părăsise salonul și se deplasa în cârje:

       – Victor, tu?!… se sufocă ea de emoţie: Cum așa?... Nu-mi vine să cred…

       Cel care se deplasa în cârje, o privi intrigat câteva clipe, apoi, realizând starea de fapt, se urni din loc, rostind:

       – Bocsánat, hölgyem! Azt hiszem félreértés történt, összetévesztett valakivel. Bocsánat. Viszontlátásra! (Scuze, domnișoară! Cred că ați făcut o confuzie. Scuzați. La revedere!)

       Ema rămăsese pe loc, crezând că visase toate astea. Își reveni când ofițerul (abia acum îi desluşi epoleții sub halatul de spital) se îndepărtă spre capătul culoarului, spre ieșire. Ciudat! Din spate, observă că acesta era ceva mai scund, cam cu o palmă, decât Victor Sidoriu. Totuşi, de unde această încurcătură? Ema îşi lăsă priorităţile deoparte şi se îndreptă spre salonul unde se afla Victor, sperând parcă într-o minune. Însă Victor era tot în patul său și tot în starea vegetativă pe care, din păcate, i-o cunoştea atât de bine. Închise ochii şi începu o rugăciune, dar pornirea evlavioasă îi fu oprită de o şoaptă:

       – Tu, aici?...

       – Doamne, Dumnezeule!... explodă Ema, apoi, dându-şi seama că se află lângă un convalescent, îşi potoli vocea: Pot să-ți vorbesc? Dacă ești obosit, putem vorbi mâine!

       – Crezi că mă poți trimite așa de uşor la culcare? Și eu am să-ți spun ceva…

       – Victor, tu chiar știi cine sunt?... Adică... Am vrut să-ți spun că arăți bine…

       – Nu arăt și o știi bine, Ema! De ce ți-ai tuns părul? Ieri când te-am văzut... Erai în fața șevaletului. Nu-ți amintești?...

       Ema îngenunche la căpătâiul patului și îi luă mâna stângă între palmele ei, apoi i-o duse în dreptul buzelor:

       – E bine că îți amintești toate astea... Avem multe de discutat, dragul meu! îi lăsă mâna să alunece pe obraz, cu senzația unui ușor sărut, pe urmă se uită țintă în ochii lui: Încă arzi și ai fierbințeli. Vino și pune-ți capul pe mâinile mele o clipă. Ai nevoie de liniște.

       – Dar ce-i asta? Nu pot să-mi ridic brațul drept. Ce se întâmplă cu mine, Ema? De ce mă aflu aici? Unde sunt? Și tu?... Ce-i cu toate astea?

       Ema se ridică și se îndreptă spre fereastră. I se vedea pe chip o încordare sufletească adâncă. În timpul nopții avusese un vis în care preotul la care apelase oprise discuția fiindcă îl simțea ca și cum acesta era nevoit să îi vorbească cu gura încleștată.

       – Părinte, spusese ea, trebuie să ne iubim aproapele.

       – Foarte adevărat! încuviinţă preotul. Când îți lipsește viața adevărată, ți-ai dori ca aceea în care te zbați acum să nu se întâmple. Dar poate e o întâmplare miraculoasă să dai în viață peste astfel de oameni. Ei te vor urmări mereu... mereu...

       – Ești pe un pat de spital. De ce te miri așa?

       Ochii lui mari priviră în sus, spre ea.

       – Te-ai căsătorit, în cele din urmă, cu  Stelaru? întrebă abia șoptit.

       – Nu fi naiv, îi răspunse ea de lângă fereastra unde privea în afară. Cred că o să treacă mult timp până când se va înfăptui ce ai scris în cartea ta. Îți mergea imaginația atunci, dacă și acum mai crezi? Îți mai amintești cine a scris „Mesteceni în ploaie”? Mai știi ceva despre eroina cărții? Ai reușit s-o salvezi la final?

       Ema știa din celelalte cărți ale lui Victor Sidoriu că mai toate eroinele sfârșeau în singurătatea istoriilor trăite. Nu-i citise până la capăt cartea la care făcea referire, dar bănuia că și ei i se hărăzise aceeași soartă. Bănuia. Nu era sigură. Îi pândea acum reacția.

       – Nu rețin așa de multe amănunte ca tine. Aș fi vrut să-i scriu finalul. După cum vezi, nu o să mă lase mâna. Îi voiam unul fericit. Ai fi vrut să se întâmple atunci?

       – Aș vrea să fie acum.

       – Crezi că tatăl tău o să-ți dea voie?

       Era ceva nou în discuția asta, pentru Ema. Realiză că în mintea lui el confunda niște planuri. Pesemne trăia realitatea ca pe ficțiunea pe care o scrisese. Se întoarse spre Victor. Era fericită să-i facă jocul:

       – Nu e cazul să-i mai cer voie. Tata a murit acum câteva luni. Altfel, nu l-aș fi părăsit nici măcar pentru tine.

       – Dar mama ta? Mie îmi poți spune. Știu să țin un secret.

       – Pe ea las-o în pace. E lângă sora mea. I-am spus că plec cu cei de la Crucea Roșie, pe front. Că armata noastră și țara are nevoie de noi. Dacă i-aș fi spus adevărul, avea să-și închipuie că e ceva cu noi doi. Chiar dacă a simțit ceva, nu-mi va spune asta niciodată.

       – Ema... şopti Victor, care respira tot mai greu: Va fi dificil pentru mama ta, fără tine.

       – Știi, serile trecute, lângă tine, am încercat să mă hotărăsc dacă să mai rămân, sau mă întorc acasă. Ai spus că știi să ții un secret. Ei bine, îți amintești când mi-ai ieșit înainte pe aleea din Crâng? Ți-am spus atunci că am dormit cu cartea ta, ani buni, sub pernă. Chiar nu știi de ce?

       – Nu. De ce ai făcut asta?

       – Căutam să mă decid, spuse ea. Tu existai în mintea mea prin cartea aia. Ar trebui să te bucure că ți-am mărturisit toate astea.

       – Hai, vino! Stai pe pat lângă mine. Și eu am avut, până azi, un vis tare lung și urât. Uite! Tu ai apărut ca ieri, nici nu știu dacă acum nu visez, dar ce văd, nu-i nicidecum un vis.

       Ema îl înconjură cu brațele pe după umeri, sub pătura cazonă de spital. Îl sărută ca atunci când el o luase în brațe, la Poieni. Aureola romantică cu care el o întâmpinase acolo, în tabăra de pictură, o purta ca pe un val clipocind sub sălciile pictate cândva.

       – Cred că or să treacă ani buni ca să ne putem căsători, spuse el desprinzându-se din îmbrățișările ei.

       – Cine a spus că vrea să se căsătorească? se miră ea.

       Toate acestea, Ema le spusese cu oarecare veselie, repede și cu o licărire neobișnuită în ochi. Victor Sidoriu îi auzea numai cuvintele și întinse mâna zdravănă și-i atinse palmele.

       – Ai dreptate, Ema. Cred că am fost gelos pe Stelaru. De aceea am făcut totul ca să anulez căsătoria voastră.

       – ?!...

       Ema înțelesese acum că Victor vorbea despre ceea ce scrisese în „Mesteceni în ploaie”, cartea pe care ea o abandonase cu câteva capitole înainte de final. Nu cunoștea partea la care făcea el referire. Se ridică de pe pat și îngenunche la căpătâiul lui. Îi luă fața între palme și-l privi intens, cu ochii mirați.

       Intră o infirmieră urmată de unul dintre doctorii spitalului. Dacă și-ar fi permis să observe, Victor Sidoriu ar fi băgat de seamă privirile nedumerite ale acestora. El însă nu voia decât să o știe pe Ema lângă el.

       – A, domnul scriitor și-a revenit dintr-odată la viață. Așadar, cu sănătatea o ducem mai bine!... remarcă doctorul.

       – Slavă Domnului! Nu credeam în așa minune, zise Ema.

       – Da, acum am priceput totul, urmă doctorul. N-am știut, deși pricepusem câte ceva. Dumneata chiar îl iubești? apoi se adresă direct bolnavului: Știți ce vreau să spun? Dacă Ema nu mi-a spus mie, înseamnă că n-a spus nimănui. Dar ce-a fost între voi?

       Victor Sidȯriu nu era în stare să mai vorbească și cu atât mai mult să se gândească la ce întrebase tânărul doctor. Se întoarse ușor pe o parte a corpului și refuză să mai poarte vreun dialog cu cei de față. Ema fu cuprinsă de un sentiment de ciudă pe acești oameni care pătrunseseră fără voie în discuția lor. Era ca și cum ar fi dat cineva buzna în viața ei.

       Peste alte două săptămâni, Victor Sidoriu fu văzut pe aleile din curtea spitalului, la braț cu Ema, în discuții prelungite, purtate în șoaptă. Nimeni nu înțelegea cum s-au schimbat lucrurile dintr-odată, și asta numai după sosirea Emei. Acum putea mișca brațul drept, afectat de explozia bombei care lovise acel camion, dar ceea ce uimea corpul medicilor din spital era faptul că mintea lui era din nou lucidă și el privea în urmă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat în viața lui. Poate ar fi căzut în acea stare de amnezie din care, se spune în popor, nu îţi mai revii vreodată, dacă n-ar fi fost Ema, care nu-l lăsase o clipă singur. Vorbeau firesc despre acea perioadă din trecutul său, de dinainte de a-l cunoaște Ema, şi ca prin vis tot ce aparținea trecutului apropiat era ca și uitat. Era ca și cum ar fi aţipit într-un somn mai lung. De acolo, încoace, imaginile derulate dinaintea ochilor se tot perindau ca într-un joc al minţii. O anumită frază nu-i dădea pace: „Gândeşte-te că tot ce e mai de dorit pentru tine e pe cale să se întâmple. Tu, însă, nu-ţi face griji. Toate cele auzite se pot schimba, când într-un vis, când în realitate, cât ai clipi. Doar cel care veghează la toate astea, Dumnezeu, nu clipeşte.” Cine le spusese? Nu-și amintea. Le scrisese în „Mesteceni în ploaie”? Dar cartea aceasta n-o avea lângă el ca să poată verifica. Ema nu-i spusese că luase cartea cu ea. Şi, sigur, de la fraza aceasta începuse mai apoi totul. Realitatea devenise vis şi visul o altă realitate. Toate astea aveau să se întâmple curând fiindcă uneori timpul trece ca și cum ai clipi.

       Ema încercase să obțină un transfer la o clinică de la munte, dar nimeni nu o mai privea cu acei ochi de la sosirea ei la Spitalul Militar. Și acest amănunt i se păru straniu, dar nu-și bătea capul să înțeleagă ce anume determinase în conducerea spitalului o așa schimbare de conduită. Presimțea însă că avea să vină și ziua aia când i se va dezvălui secretul acestei atitudini.

       De toate eşecurile ei din viaţă, Ema se acuza pe sine. Pe vremea când o înşelau toți, se credea singura vinovată. Nu ştiuse, în fine, să facă din viaţă un spectacol care să te ţină tot timpul cu sufletul la gură. Fusese o biată frunză de mesteacăn (copacul preferat de tatăl ei în picturi), aruncată în cărarea unora și altora. Când, spre treizeci de ani, iubise şi ea un bărbat, n-avusese nici tăria de-a se purta în aşa fel încât acela să nu-i ştie frământările și nici curajul de-a merge până la capăt în iubire. Se purtase ca o adolescentă speriată. Şi i se mai destăinuise şi surioarei, care n-avea cum să ştie că iubirea ei pentru cel din pricina căruia plecase în Italia se consumase doar printr-o simplă plecare. Fusese în lungi dispute cu sine.

       Din tot acest episod, un singur lucru nu regreta: acela de a-i fi încărcat lui Victor Sidoriu memoria cu o amintire care să-i fi dat speranțe deșarte, printre atâtea „amintiri” cu care o-ncărcase el, în puținele clipe petrecute împreună, și pe care le așternuse în carte ca ficțiuni literare.

       Seara, înainte de a se despărți de Victor și de a-l conduce în salon, îi spunea: „Judecate retrospectiv, faptele îi pot apărea fiecăruia cu alte dimensiuni, cum ar fi cele prezente. Acum putem (nu-i așa, se întreba de una singură) folosi și imaginația!” Când Victor încerca să îi amintească de trecut, ea râdea străină de tot ce trăise cu înverșunarea unei adolescente rebele: „Totul se uită, ce ai trăit şi ce n-ai trăit.”

       Victor îi povestise, recent, că parcă-şi aducea aminte că fusese îndrăgostit de câteva ori, în schimb nu uitase nimic din ce trăise, substituindu-se personajelor din cartea scrisă despre povestea Emei. La vremea când iubise ea, totul începea cu acea iubire din copilărie care durase și după terminarea liceului. Despre asta, bănuia ea, începuse să-i povestească lui Victor (iar el le preluase în carte) cu ziua când îl cunoscuse pe Grid, cu vorbele pe care le rostiseră fiecare dintre ei, cu orice nouă întâlnire, cu fiecare cuvânt, privire, zâmbet, apoi totul se pierdea în necunoscut. „Oare fusese aievea?” Chiar dacă-şi mai amintea vag crâmpeie din acea poveste de iubire adolescentină, totul era cenuşiu şi devalorizat. Ca și cerul: la început strălucitor de stele, apoi acoperit de norii care-l întunecă, pălind strălucirea stelelor, până când ele mor.

       Pe Victor, Ema nici nu-şi mai amintea când începuse să-l știe prins în insectarul inimii: atunci la întâlnirea din Crâng, sau începând cu episodul Poieni? Îl preţuia ca și atunci, dar când era acum cu el și îl simțea lângă ea, numai al ei, cum nu îl simțise de la-nceput, chiar crezu că Victor scrisese în acea carte, ca și cum ar fi scris despre povestea lor, firește, imaginară.

       Dar despre dragostea reală, care cu timpul se transformă într-o mare tandreţe, numai Victor o putea sintetiza și concretiza (își spunea Ema). De fapt, Victor Sidȯriu o și făcuse în cartea sa „Mesteceni în ploaie” (sau așa credea) pe care, din păcate, ea n-o citise până la capăt.

                                     (va urma)

Enigmatica Ema (cap. 10)

Cap. 10  - Pe muchie de cuțit

       Ema căutase și-n următoarele zile ziarul „Vremea”, sperând într-o revenire a publicisticii lui Victor Sidȯriu de pe frontul de vest. În lipsa articolelor sale, bucureștenii rămăseseră o vreme fără posibilitatea de a-și face o părere temeinică despre luptele care se dădeau în vestul țării pentru eliberarea Ardealului și alungarea trupelor germane peste granițele de odinioară.

       Simțea că ceva nu merge cum trebuie cu soarta lui Victor Sidȯriu, iar în cercurile ziariștilor se discutau știri fioroase și se făceau prezumții sumbre după apariția mărturiei soldatului care fusese martor la accidentul cu camionul în care se aflau Victor Sidȯriu, ordonanța dată de la comandament și șoferul camionului. Guri tot mai învrăjbite aruncaseră „pe piață” ipoteza că Victor Sidȯriu se hotărâse să trădeze armata română, că fusese văzut în tabăra germană și întreaga capitală vorbea deschis și lămurit despre pricinile înfrângerii din primele zile ale bătăliei de la Oarba de Mureș. Ema nu credea o iotă din tot ce auzea în diverse cluburi bucureștene. Căută ziarul cu pricina și citi și ea mărturia acelui soldat:

       „…Făceam față cu greu rației mici dată de aprovizionarea noastră. Ne-o mai completam fugind din tranșee, noaptea, spre dealurile aflate în apropierea liniilor germane, unde, spuneau unii care ajunseseră acolo, că se aflau vii cu struguri tocmai buni de mâncat. Împreună cu un camarad de arme am dat o raită în zonă. La un moment dat ne-am rătăcit și după un deal am văzut o lumină. Nu ne-am lămurit cam ce era acolo, așa că ne-am târât unul în spatele celuilalt cât mai aproape de acea luminiță. După niște foi de cort, folosite pentru camuflaj, cred că am descoperit locul de unde nemţii transmiteau artileriei lor coordonatele noastre. Locotenenții noștri nu se lămuriseră nicidecum de ce toate bombardamentele de până atunci erau foarte precise şi cădeau fix pe noi. Cortul era situat după un pod ce trecea peste o albie secată. La lumina unor opaițe se aflau trei ofițeri în uniforme germane cu epoleți și însemne pe caschete, iar lângă ei, deasupra unor hărți, am văzut figura corespondentului nostru de război, Victor Sidȯriu. Îl mai văzusem de două-trei ori cu soldatul ordonanță, după el, în spatele frontului, notându-și mereu într-un blocnotes. Cât am distins la lumina opaițelor, cred că el era. De data aceasta purta o manta ofițerească fără epoleți. Ne-am retras tot atât de tiptil precum veniserăm, pentru a raporta toate astea comandanților noștri. I-am spus ce văzusem și camaradului meu, dar acesta credea că mă înșelasem. El văzuse că acel civil, în manta, doar aducea la chip cu Victor Sidȯriu, că ar fi fost c-o palmă mai scund și ar fi deslușit câteva vorbe ungurești la acela, dar eu am raportat exact ce am văzut…”

       În vreme ce parcurgea știrea din ziar, Ema simțise în mai multe rânduri că se sufocă. Încerca să inspire, dar nu reușea în niciun chip să-și umple cu aer plămânii. În acele momente, avu senzația că toată ființa sa e doar un biet fulg în vânt. Inima îi bătea nebunește în piept. Respiră apoi din ce în ce mai rar și își reveni. „Așadar, mărturia acestui soldat bezmetic, plecat la furat struguri, să fi contat atât de mult în a terfeli numele scriitorului nostru drag?” Numai ea putea dezlega enigma acestei povești încâlcite, însă pentru aceasta trebuia să plece pe front. De aceea se și înființă la ușa cabinetului distinsului profesor doctor Bagdasar, de la Spitalul Militar București. Ceru audiență soldatului care păzea ușa cabinetului, dar acesta îi răspunse că domnul doctor nu avea timp pentru audiențe. Ema nu mai suportă bădărănia soldatului. Făcu atâta zarvă, strigând că va ajunge și la ministrul de război, generalul Mihai Racoviță, dacă nu i se permitea să intre la profesor. Mintea ei era torpilată de mârşăviile citite în „Vremea”, de mărturia pe care o considera de rea voinţă, așa că ce mai conta mâna fermă a unui soldat care îi bara trecerea. În toiul acestor frământări, ușa cabinetului se deschise și o voce răgușită de tutun se auzi limpede:

       – Nu vă simțiți bine, domnișoară?

       – Nu e vina mea, spuse repede Ema. Întrebați-l pe dumnealui, soldatul fără inimă. Am cerut doar câteva minute de audiență la domnul profesor Bagdasar. E o problemă de viață și moarte ceea ce mă aduce la dumnealui, iar soldatul acesta spune că nu-i pasă. Auzi! Nu-i pasă? Ca și cum moartea cuiva ar fi ceva firesc.

       – Vă pot ajuta cu ceva, domnișoară? întrebă calm vocea din ușa întredeschisă. Mustățile zburlite, privirea rece și pătrunzătoare o fixa pe Ema, cu neîncredere.

       – Te duce la disperare, spuse Ema pe un ton plângăreț, arătând către soldatul cerber. Dacă dumneavoastră sunteți distinsul profesor, atunci trebuie să mă ascultați. N-am venit să vă răpesc timpul. Doar să mă ascultați două-trei minute. Atât vă cer! Vă rog...

       Profesorul Bagdasar îi făcu semn soldatului că totul e în regulă și o pofti pe Ema în cabinet. Se așeză la birou, de partea cealaltă a scaunului oferit musafirei, și rosti, cu ochii prin hârtii:

       – Despre ce-i vorba?

       – Pe scurt, domnule profesor, sunt asistentă medicală într-un orășel de provincie. Vreau un document cu care să mă pot înfățișa la Spitalul Militar din Oradea, în calitate de asistentă, ca trimisă din partea Comandamentului „Crucea Roșie”, din capitală. Un bun prieten de familie, scriitorul Victor Sidȯriu, trimis pe front în calitate de corespondent de război, se află în stare gravă la acel spital după ce a fost rănit grav pe câmpul de luptă. Are brațul zdrobit. Au scris în ziare... Înțelegeți? S-ar putea să nu mai scrie niciodată. Asta ar însemna chiar moartea lui...

       – Și de ce crezi că prezența dumitale i-ar face numaidecât bine? întrebă profesorul în timp ce tocmai își ridicase privirea din hârtii și se uita la obrazul Emei, nemișcat și palid, cu ochii drept înainte.

       – Dragostea e cel mai mare leac, domnule profesor. Cât timp omul primește iubire are și speranță. Nu stă scris și-n „Biblie” că nici apele cele mari nu pot stinge dragostea, căci dragostea e mai tare și va învinge și moartea? Așa stă scris în Cântarea cântărilor cap. 8 versetul 6-7: „pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe brațul tău și dragostea va fi mai tare ca moartea...”

       Profesorul Bagdasar îşi îndreptă bustul. Se prefăcu că nu observă cum îi tremura mâna Emei și nici lumina strălucitoare din ochii ei. Așteptă doar o secundă, apoi se întoarse și îi ceru asistentei, aflată după un paravan (Ema nu o observase de când intrase în cabinet, fiindcă privise numai spre profesor, încercând să descifreze fiecare mișcare a acestuia), să i se facă legătura cu Spitalul Militar din Oradea, apoi cu cabinetul ministrului de război, generalul Mihai Racoviță.

       Telefonul de pe birou sună în câteva clipe. În timp ce profesorul cerea informații despre pacientul Victor Sidȯriu, Emei îi ticăia inima ca un ornic dezacordat. Convorbirea dură exact un minut. Cum puse receptorul în furcă, profesorul o fixă bănuitor:

       – Prietenului dumitale e pe cale să i se amputeze mâna sfârtecată de explozia produsă în ambuscada de pe podul de la Turda. În plus, aiurează continuu. Din ce mi s-a spus, nu cred că realizează cine este. De aceea mă tem că e prea târziu. Dar poate ai dreptate. Sunt oameni care își prelungesc viața doar prin iubire... Uite! pentru dumneata: „Toate leacurile la îndemână”, autor doctorul-poet Vasile Voiculescu, ediția 1935. O carte renumită! zise profesorul, luând de pe un raft de deasupra biroului cartea. Sper să-ți fie de folos. Poftim și recomandarea mea pentru ministerul de război. Te prezinți mâine dimineață la cabinetul său cu această recomandare a spitalului nostru, pentru documentele însoțitoare. Vorbesc eu, între timp, cu secretarul ministrului... Audiența dumitale a luat sfârșit. N-a fost prea greu. Și... succes!

       Ema se ridică în picioare şi de emoţie uită să strângă mâna profesorului, care rămăsese o clipă întinsă către ea. Se îndreptă spre ieșire cu inima ticăind precum a unui iepure prins în bătaia puștii. Își aduse aminte că nu-i mulțumise profesorului, se întoarse și îl îmbrățișă grabnic, sărutându-l pe amândoi obrajii. Ieși din cabinet în culmea fericirii. Auzi doar mormăitul profesorului, adresat pesemne asistentei de după paravan, tocmai când se închisese ușa în urma ei:

       – Sper că are să reușească! E în stare să țină și cu dinții de viață. Am mai văzut minuni pe lume...

       Soldatul care o privise, stând țeapăn, la ieșirea din cabinet, îi mai auzi doar râsul cristalin, răspândit pe coridor.

       Peste alte două zile de la vizita pe care o făcuse la Ministerul de Război, Ema, având asupra ei documentele însoțitoare, intra pe poarta Spitalului Militar din Oradea. Portarul îi cercetă hârtiile după care învârti manivela telefonului din gheretă. Transmise scurt câteva fraze și după ce puse receptorul în furcă i se adresă Emei:

       – Cum intrați, drept înainte, la capătul culoarului e cabinetul doctorului maior Angelescu. E scris pe ușa de la intrare. Vă așteaptă. Și ziceți că v-au trimis de la Ministerul de Război, chiar din București?

       Ema nu răspunse. Traversă culoarul cel lung, trecu pe lângă sala de pansamente (o recunoscu când tocmai ieșea o infirmieră cu o cutie în brațe) și se duse întins pe culoarul de trecere, drept înainte. Dincolo de zidul cu ferestre, zări infirmierele și doctorii mișunând printre șirurile de paturi așezate la zid. Căută, în trecere, să descopere patul unde ar fi fost așezat Victor. Dar în paturile de fier cu saltele de iută umplute cu bumbac și câlți, printre feșe, bandaje și fețe nerase, nu îl descoperi nicăieri pe Victor Sidȯriu. Îl găsi, însă, la capătul culoarului, așa cum i se spusese, pe maiorul Angelescu care o aștepta împreună cu o infirmieră. Ema se prezentă și, totodată, întinse documentele primite de la Ministerul de Război. Doctorul maior se uită în fugă pe ele, le puse pe birou și o rugă pe infirmieră să o ia înainte. În vreme ce înaintau prin saloane, Ema zări în dreptul unor paturi, paravane mari și auzi glasul unor doctori ori infirmiere, șușotind între ei. „Acela trage să moară (gândi Ema), de aceea au tras paravanul”. După costumația specifică cu boneta pe care se vedea crucea, Ema înțelese că multe infirmiere și asistente lucrau la Crucea Roșie.

       – Va trebui să vorbim mai încet, o preveni maiorul în timp ce înaintau printre paturi.

       Salonul cel lung era partajat în camere ce conțineau câte patru paturi, prin paravane din lemn, lăsând un spațiu de trecere între capetele paravanului despărțitor și zidul cu ferestre. Dincolo de zidul cu ferestre era culoarul pe unde trecuse Ema la sosire. Îl descoperi pe Victor tocmai în ultima cameră, spre ieșire. Patul lui era primul de la peretele din colț. Avea o pătură cazonă care îl acoperea și, cum sta întins pe spate, Ema îi zări broboanele de transpirație de pe frunte. Infirmiera luă de pe măsuța de la căpătâiul bolnavului pansamentul muiat într-o tăviță cu apă și-i șterse fruntea de broboanele de transpirație. Ema, care îl văzuse ultima oară la Poieni, în tabăra de pictură, constată că Victor Sidȯriu era mult schimbat. Se așeză în genunchi, la căpătâiul lui și îi luă mâna stângă, cea care se vedea ieșind de sub pătură și o duse la buze. Se sfii s-o atingă pentru a nu-i pricinui vreo durere. Doctorul maior trase pătura și de pe celălalt braț, dezvelindu-l. De sub bandajele pline de sânge, ce miroseau puternic a acid fenic, Ema îi zări brațul sfârtecat de explozie. Victor tăcea tot timpul, clipea în continuu din ochi, se uita nedumerit în jur și rămânea apoi cu privirea fixată pe tavan. Părea că nu vede și nu aude nimic din ce se petrecea în jurul lui. Era străin de tot ceea ce căuta Ema să-i șoptească la ureche.

       – După cum vedeți, starea bolnavului nu-i prea bună. Nu cred că va suporta un transport, cu camioanele armatei, la un spital din Cluj sau București. Își pierde adesea memoria, iar cangrena din braț se întinde încet și sigur spre umăr. Nu credem că va mai trăi mult dacă nu vom face amputarea rapidă a brațului drept. E singura șansă, domnișoară Ema.

       – Nu se poate așa ceva! aproape că strigă Ema, atrăgând atenția celor din paturile alăturate. Mai dați-i o șansă! Pentru asta am venit. Trebuie să credem în miracole, domnule doctor.

       – Cum doriți, domnișoară! Infirmiera o să vă arate camera din curtea spitalului unde o să locuiți. Programul este de zece ore în spital. La trei zile, urmează orele de gardă, noaptea, printre bolnavi. Un regim crunt, însă n-avem încotro. O parte din personal e trimis în spatele frontului. După ce vă stabiliți camera, vă aștept în cabinet să semnați fișa personală. Vă admir curajul și sper să fiţi răsplătită pentru voința dumitale și de Cel-de-Sus.

       Rămase singure cu bolnavul, doar ea și infirmiera, Ema căută mai insistent în ochii lui Victor Sidoriu, dar el nu pricepea nimic din ce i se întâmpla în acel moment; doar părea că îl preocupă ceva apăsător și greu de dezlegat.

       – N-o să vă las să obosiți bolnavul, zise infirmiera. Pe schimbul meu sunteți doar un vizitator și lor nu le dăm voie mai mult de un sfert de ceas la căpătâiul unor bolnavi ca el.

       – Nu obișnuiesc să primesc ordine de la inferiorii mei! ripostă cu fermitate Ema. Ochii ei negri, mari, o măsurară din cap până în picioare pe infirmiera care ridicase un pic vocea.

       Ema era hotărâtă să nu creadă pronosticul pe care-l dăduse doctorul, dar în momentul acela o teamă nelămurită o făcea să nu se uite la Victor, care ședea dinaintea ei, inconștient de prezența celor două femei.

       – Aveți un ulcior? Bolnavilor li se face, când și când, sete, deși n-o spun direct. Îmi place să am la îndemână un ulcior cu apă. Vedeți, explică ea, nu mai transpiră abundent. Simte că cineva apropiat se află aici pentru a-i veni în ajutor.

       – Da, nu mai transpiră, e odihnit. L-am spălat adineauri pe față și asta l-a răcorit.

       – Nu! zise Ema. E altceva. Nu înțelegi dumneata... Haideți, să mergem să-mi predați camera.

       Înainte de a părăsi patul bolnavului, Ema cercetă trăsăturile suferinței de pe chipul lui Victor pentru a căuta, în cartea doctorului Vasile Voiculescu, remediile bolii. Fața lui era ca de ceară, iar trăsăturile ascuțite se accentuaseră și mai mult.

       Ceva mai târziu se înființă la cabinetul doctorului maior Angelescu pentru a semna fișele pe care le pregătise acesta, apoi reveni de-și aranjă camera cu puținele lucruri aduse de acasă. Scoase și cele două cărți, „Toate leacurile la îndemână” și „Mesteceni în ploaie”, le puse pe singura măsuță din cameră și se îndreptă spre ghereta portarului unde se interesă de satele din jur, în care spera să găsească, chiar de-ar fi bătut la fiecare poartă, acele plante medicinale recoltate de țărani, pe timpul verii, din care să pregătească tincturile, alifiile și ceaiurile recomandate în cartea lui Vasile Voiculescu, raportate la simptomele şi starea lui Victor. După ce-i oferise informațiile cerute, portarul îi spuse ce credea el despre situaţia de faţă, dând pasiv din umeri:

       – Păreţi dezamăgită, domnișoară, însă aici numai Dumnezeu le hotărăște soarta. Dacă El, drăguţu’, nu se învoiește cu speranța noastră, totul e degeaba, eu așa vă zic.

       – Când nu mai ai nicio speranță, trebuie să te rogi și pentru miracole. Ele se întâmplă celor necăjiți ca noi, dar care încă mai cred și sunt curați în gânduri... Vezi dumneata, pe omul curat nu-l are Dumnezeu cu nimic la mână pentru a-i semna așa repede condica spre cimitir.

       Plecă cu gândul că de aceea sunt făcuți oamenii care reușesc în viață: să creadă în ce și-au propus, ca în acel mesaj de speranță cerut cu ardoare, cum te-ai ruga dinaintea icoanei; iar când te-ai ridicat, să treci la înfăptuirea lui, acesta să nu fie doar o poveste pe care o spunem unul altuia pentru consolare.

                                      (va urma)