Oare să nu fie nimeni?

oare să nu fie nimeni?

privesc prin fereastră cum ninge

în acest tablou de iarnă și întreb:

câte temeri nu-l năpădesc pe cel

din fața căruia viața s-a retras ca o apă de mare?

dar tu știi că un suflet mare

tulbură toate singurătățile și toate sunt fum

în definitiv, murim și nimeni nu întreabă

cine iubește mai mult viața

dacă nu asta e cea mai mare trădare

când vezi și tu, sunt ca un spânzurat ce nu știe de ce atârnă

de ce Don Quijote este mai singur

decât Iisus pe Ghetsimani

fiindcă nu arde, spui

iubirea face din noi doar niște fântâni secate

și nici nu am curajul de a muri pentru tot

ceea ce am trăit într-un șir ordonat al gândurilor…

pesemne, florile nu sunt culese cu spaima

că lumea ar putea fi altceva

și acesta este un alt cuvânt și te-ai temut

dar oare am trăit cu adevărat și erori

și umbrele lor să se plimbe pe jos pe pământ?

cu un bici imens ar trebui loviți acei gânditori

ce în drumul lor au semănat numai ură,

mă gândesc,

n-am fost al meu…

dar ce bine ar fi dacă inima ta

s-ar deschide cu cheia muzicii lui Bach

și iubirea ne-ar căra sacul cu scrisori prin nămeți…

oare să nu fie nimeni
care să adune în el această tăcere?   

                      

(variantă)

cum toate sunt fum

        (variantă)

și dacă noaptea mă împinge

în apele unor gânduri

e pentru că-i iarnă și ninge

cu fulgi de nea rânduri-rânduri.

sub cerul bocnă îți mai pasă,

ce altă-îndoială mai am

că gerul și azi ca o coasă

gândurile-mi culcă la geam?

și-o trâmbiță-n cer iarăși suie

norocu-n rotiri sau pieziș

s-a stins acel cânt, altul nu e

motiv să-l încerc pe furiș.

și doar ai știut cum de veacuri

visele mari, față-n față…

iluzii mi-au fost, nu și leacuri

cu miile într-o viață.

cum nu-s decât fum ca la hornuri

vin întâmplări și ne înving

mai bat pe la porți alte zvonuri

dar până-n zori… toate se sting.

              FLV

Cum toate nu țin

Cum toate nu țin

Și dacă noaptea mă împinge

În apele unor gânduri

E pentru că-i iarnă și ninge

Cu fulgi de nea rânduri-rânduri.

Sub cerul bocnă când totu-i stins

Nu am nici o îndoială

Că gerul pe geam și azi ți-a prins

Gândurile… ca beteală.

O trâmbiță-n cer iar despică

Norocu-n rotiri sau pieziș

S-a stins acel cânt, dar mi-e frică

Să-l pot relua pe furiș.

Și câți au știut cum de veacuri

Visele mari, față-n față

Iluzii mi-au fost... nu și leacuri

Cu miile într-o viață.

Cum toate nu țin nici de blazon

De întâmplări nu duc lipsă

Mai bate la geam câte un zvon

Ce intră brusc în eclipsă.

                      FLV

La o aniversare, chiar două...

1.

Cum veneai cu fulgii de nea din lună

                (Se dedică acest prozopoem poetei GELA ENEA, de ziua ei)

      

     Am visat azi-noapte (mai bine n-aș spune) că m-am dezbrăcat în prima zăpadă, în timp ce lupii tăiau elegii printre nămeți, iar eu susțineam sus și tare că poetul trebuie să fie o portavoce a vremurilor sale. Dar scriu versuri lungi pe buza prăpastiei până te vei trezi, lunaticule! „Mai ții minte, Emil, acum zece ani am fost în Grecia, pe Acropole…”. Mi-ai spus: „Suntem aproape de zei, dacă întinzi mâna, atingi vreunul!”  Ne uitam, vrăjiți, cum dansa Zorba pe vârful Lycabetus sperând să salveze Grecia așa cum o făcuse Byron, odinioară. Dar, oare, chiar ar fi salvat-o? N-am fi căzut în cealaltă „încurcătură de minte”, a unui alt personaj, ce avea ceva, cu nişte ghete ghinioniste? Acordorul de piane Murkin, din schiţa „Ghetele”, de Cehov, avea tot motivul să dea toată vina pe „blestematul servitor” Semion?  Eu ți-am spus: „Dacă nu dormi, ţi se poate tulbura mintea”. Așa m-am apucat de scris să-mi fac din cuvinte paltonul lui Rimbaud care să mă-nvelească în sensuri – cum și ne sugera, de altfel,  bătrânul pescar al lui Hemingway. Nostradamus, făcea cimilituri din profeţiile sale, dar, E V Däniken, ia aminte cititorule, e cel mai! Am deschis cartea lui Däniken. Şi, ce am găsit (vă spun şi vouă): „Adam a văzut limpede cum ieşea fum dintre roţi când împreună cu Eva priveau înspăimântaţi acel car ce li se arătase pe cerul alcătuit de Dumnezeu”. Aşa e, d-le Däniken? Nu cumva te credeai maica Tereza? Acum aș fi stat de vorbă cu tine, cititorule, și tu trebuie să știi că în timp ce tricotam ciorapi de lână, mănuși pentru iernile viitoare, sufletul îmi sta pe o creangă de sorcovă ninsă și-n frigul acela un leagăn îmi era poezia care mă înălțase în Timp. Și-am plătit cu cântecu', de atunci (cum spune poetul), ca lupu' cu urletu' „orice lătrat”, fiindcă nu știi din ce parte vor sări la gâtul tău lupii; și înțeleg că ești al naibii de singur când îmi voi da foc în fața cortului tău de rege…

     Așadar: cum veneai cu fulgii de nea din lună, eu mă tot uitam cum dansa Zorba pe munte, iar foamea de tine era un rug aprins și nu-mi aminteam ce mai visasem azi-noapte și de ce tu spuneai că poezia mă înalță un timp și o vreme va mai arde în altare smirna ideilor până când voi trece ca emirul lui Macedonski pe podul de aur…

2.

Cântec șoptit

(De ziua Corinei Militaru: trimit ăst cântec viața să ți-o umple)

Ți-am tot promis o toamnă și-nc-o toamnă

Cu tot frunzișul pașilor pierduți,

Eu, umbra din poemul pe cai iuți

Să mâne-n vers suspinul mai spre iarnă.

Dar secerat ca spicul, într-o seară

Cu inima arzând în palma stângă

Înghețu-n mine a-nceput să strângă

Și m-am oprit la margini de hotară.

Absența ta mă urmărea din urmă

Și-un iz de smirnă tot cădea din ceruri

Acceptă tu, și-o dragoste prin geruri

Până voi strânge visele în turmă,

Să-ncing ca snopii ale mele tâmple

Și fruntea să mi-o prindă într-o salbă,

Căci beat de tine-n noaptea asta albă

Trimit ăst cântec viața să ți-o umple.

...Azi, zilele-mi sunt temple-ale iubirii

Cum nopțile mi-s vămi ale uimirii.

La mulți ani, Corina, la mulți ani, Gelea!

Mi-a ghicit și mie

Mi-a ghicit și mie

Tânăr eram, ori așa-mi fu sorocul

Într-o ușă de han vechi, ca prin fum…

Dacă nu vreau să-mi ghicească norocul,

O țigancă m-a oprit lângă drum.

I-am făcut semn dacă știe și-n palmă

Ori să descânte de dor în ghioc.

Ca furată de un gând… mi-a zis calmă:

„Înseamnă că te-ai născut cu noroc”

De atunci… văd, amăgit mi-e destinul

Tot în rostogolire, ca ceața.

Și-un cântec surd, răzvrătit ca pelinul,

Pe un câmp cu mohor mi-e și viața!

Aii, suflete! În acea scoică te-ai scurs,

Ori pe-ale frumoasei buze năluci:

„Ce viscol te mână de nu ți-e de-ajuns

Și năuc prin lume, azi, te tot duci?”

…Tânăr eram și voi mi-ați spus prieteni:

Ursitei, căi știute nu cerși!

Și singur ca scorușii-ntre mesteceni

În haina mea cu rime voi sfârși.

                                FLV

Târzie toamnă

Târzie toamnă

Picură frunza, fulguie-a toamnă

Iar ochii tai mari, s-au întristat.

Caut spre zări mari - păsări doar, doamnă...

Plecând în stoluri, spre soare-au zburat.

Nu ştiu de mai asculţi, azi, greierii-'n iarbă

Povestea mea nu-i, cu-n crai ori un cneaz

Ce răpeşte luna s-o țină-n lucarnă,

Ci focul aprins în care stau treaz.

Toamnă târzie, ea... clipa nerostită,

Leac pentru rana, cu care platesc.

Azi într-o împaraţie fericită

Ce mult aș mai vrea... iar să te găsesc! 

                           FLV

Pamflet

O zi din viaţa lui Vodă Hrisant Hrisoscelu

         - istorii vechi în pamflet -                   

                            „Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci treisprezece

                              ani de temniţă pentru un popor de idioţi! De asta numai eu

                              am fost în stare”

                                                         (Petre Ţuţea)

   În prima parte a zilei Judecăţii, poporul a aşteptat cu sufletul la gură, să vadă ce mai avea de gând Măria Sa Vodă, în legătură cu promisiunea de a ieşi fără alai, de unul singur, să facă obişnuita baie de mulţime şi, mai apoi, a merge la urne. Numai că boierul, după ce se închinase pe ascuns, voind a scăpa ca dracul de tămâia ce i se pregătea, se închisese în spatele porţilor de la palatul Caragua şi nu mai spusese la nimeni. Era limpede (pentru cei mai mulţi), că boierul lor nu mai era în minţile sale. „Are o troahnă”, spunea cel care mai deschidea porţile şi-şi vâra ochiul să vază dacă nu cumva or fi plecat antenele ce pândeau pe la porţi. Aceştia îl auzeau trântind zăvoarele de fier, plescăind din papuci prin multele odăi ale casei şi, când cerea lămuriri despre cifrele statistice, se înfuria şi îi dădea afară pe beizadele, ameninţând că va aduce oamenii Agiei să-i cerceteze. Un singur gând îi sfredelea creierul ca un burghiu: „Toţi ard mangalele degeaba, iar slugile astea nu-mi spun nemic, de parcă aş fi, deja, mort ori nebun…”. Cuvântul îl speria, avea în el o ameninţare neştiută: oare era cu adevărat nebun, aşa cum ziseseră ăia care-l pusese la popreală? Încerca să-şi odihnească trupul pe-o canapea, aţipea, dar se scula asudat, cu „părul” măciucă, i se părea că în rama uşii apăruse Trimisul de la Înalta Poartă. Dacă închidea ochii, îşi şi vedea capul înfăşurat în basmaua ce o zărise la gâtul harapului cu dinţi sticloşi. Dar nu avea de ce să se teamă. Spionii lui îi lăsase să se înţeleagă limpede că există un prag peste care cifra aia de temut a cvorumului nu va fi în stare să sară. Doar nu s-or fi încolonat şi morţii şi dispăruţii de pe listele alea, astfel încât să fie nevoit să se ascundă în fundul pământului de ruşinea unor cifre covârşitoare. Tocmai îi ghicise o ţigancă care locuia într-o speluncă de pe Lalto della Rabbia. Îl rugase să se poarte frumos cu poporul său pentru că viaţa sa era scurtă. Se privise în oglindă pentru a se mai linişti, dar nu vedea decât un Vodă Hrisant ce avea în priviri ceva fanatic ce-i amintea de trecerea spre o altă lume. Parcă îmbătrânea. Ce-i care-i băteau la uşă începeau să-l enerveze. Crăpa uşa şi se uita la ei ca la alte alea. Nu-i plăceau veştile proaste, nu voia să ştie de ruinarea lui şi-i dădea cu piciorul, afară: „Descurcaţi-vă! De ce vă plătesc?” le striga, dar cum să te descurci? Doamne, doamne, ce-i mai înjura în gând: „De ce p… Doamne, de ce p… Doamne! Nu am împărţit eu bacşişuri şi pietre? Nu le-am dat eu la toate curvanele astea câte un briliant? Că un sac am avut şi nu-l mai am”. Făcea ce făcea şi da fuga la peretele dinspre stradă, de-şi lipea urechea. Nu mai auzea nimic amuşinându-se prin curte; era o linişte ce-l scotea din sărite. Doar ce mai bătea cu tocurile de la sandale, pe caldarâm, cordonul de pensionari ce făceau coadă în dreptul vilei Dante, sau răzbătea strigătul din dealul Mitropoliei al nebunului care striga ca din lanţuri: „Ori eu, ori el”. În rest, oraşul părea ucis de canicula zilei, numai un nor de praf albicios învăluia turlele unde se găseau nenorocitele alea de urne. Şi atât! Se ducea viaţa lui… Celorlalţi ce le păsa? Slugile îl părăsiseră; nu-i mai mâncau lacherda, scrumbiile şi sardelele, ajunseseră la seminţe de dovleac, mai mare ruşinea! Spre seară, când au venit să-i aducă torţa democraţiei şi pe cea a învingătorilor, l-au găsit pe canapea cu o cărţoaie pe piept, deschisă abia la primele pagini. Când deschise singurul ochi neadormit, îl zări în fruntea cetei pe generalul armatei moarte şi pe matracuca de lângă el, cu o faţa tumefiată, de la atâtea trabuce pufăite, ca poza unei cucuvele postată în fereastră. Zisese aşa, într-o doară: „Mai ţii minte Iusufache, ce-am petrecut la Săptămâna Nebunilor?” „Cum?”, se mira sluga, cu aerul celui care nu-i vine a crede cele ce auzea. Se repezi la gâtul spionului de-l strânse de gât, până-i săriră ochelarii de pe cap: „Ai tâmpit şi tu ungurene, şi pe tine ce te apucă bourene? V-am zis să-i daţi „Levantul” lui Cărtărescu, nu „Săptămâna nebunilor” lui Barbu, dar voi ca toţi băşinoşii ăştia de boieri, plini de fumuri şi goi de minte, aţi uitat cu toţii? Cum o să-l facem pe boier, acum, să nu turbeze? Taman când trebuie să-l scoatem freş dinaintea poporului său!”. Se aplecă la urechea boierului şi, cu aer de milog, îi rosti, aproape şoptit: „Filatemu monon, o, Ypsistos gnorizi to megetos tis agapismu?...”. Boierul Hrisant Hrisoscelu se trezise:

- Ce zice, ce zice?, întrebă el pe cel ce se aplecase să-i ridice cărţoaia de pe piept.

- Cuvinte, Hrisant, cuvinte, atât...

                                                      FLV