Ecou la cartea: ( „Necunoscuta” - de Tudor Cicu)

TUDOR CICU, DIN NOU CU MAREA ÎN SUFLET

                                                                                Gheorghe POSTELNICU

          

       Fantezia lui Tudor Cicu hoinăreşte cu marea în suflet, în Grecia contemporană, teritoriul epic al ultimei sale proze, „Necunoscuta” (2019), trimiţând cititorul la mitul antic al omului condus de soartă. Domnia sa îşi tipăreşte cărţile la editurile buzoiene (deşi nu ar fi refuzat de cunoscutele edituri din Bucureşti, Ploieşti, Iaşi, Constanţa, dată fiind valoarea lor artistică şi comercială), pentru că nu ţine să-şi consolideze notorietatea binemeritată spre alte puncte cardinale, punctând în mod fericit în sud-estul nostru cultural. Dar cum se câştigă notorietatea în literatura română? Una din căi este să ai o cunoştinţă de rang înalt în mass-media, care să te invite, din când în când, să vorbeşti despre cărţile şi preocupările tale, într-o emisiune radio sau tv sau într-o publicaţie centrală, după care, cei care te-au urmărit să exclame: „Acesta-i genial, domnule!” urmând să te recomande şi altor realizatori: „Ştiu eu pe cineva, dragă, e mare, îţi dau numărul lui de telefon”. Totuşi noi credem că şi în această fericită împrejurare, devii mai cunoscut ca om şi mai puţin ca scriitor, pentru că cine mai citeşte astăzi o carte de la început până la sfârşit, în afară de criticii literari? Având în vedere parabola scriitorului plimbat prin iad de un înger, foarte bine pusă în scenă în opera analizată, poate că nici nu merităm mai mult decât primim, noi, visătorii utopici şi naivi, constructori de himere şi de lumi imposibile („Scrisul e ca o armă în mâinile unui scriitor. Ori vindecă ori ucide.” Op. cit. p. 39).

      Tudor Cicu se continuă pe sine, cel din romanele de buzunar din ultimii ani, ca şi pe Nicolae Breban şi Bujor Nedelcovici, înfăţişând realitatea psihanalitic şi descriptiv, reconstituind fragmentar şi voit nesigur, trecutul unor personaje: Iriana, Georgios, Brena. În felul său caracteristic, Tudor Cicu introduce misterul, până la urmă eroii fiind marionetele destinului şi ale faptelor istorice. După câte ne dăm seama, „Tătăruşca”, „Fata cu smochine”, „Copil din flori” şi „Enigmatica Ema” capătă, prin alipire, dimensiunile unei pânze epice unitare în care se dă prioritate individului, psihologiei sale şi întâmplării. Evenimentul politic sau social neaşteptat scapă celui care ar dori să-l înţeleagă. Naraţiunea, la început poliţistă, devenită apoi psihologică, se încheagă din fragmente, din reconstituiri întrerupte de manuscrisul unei poveşti romantice. Autorul stăpâneşte rafinamentul amestecării cărţilor de joc şi al păstrării asului de pică. Din acest unghi se vede influenţa prozei moderne, dar eterne par să rămână lecturile din clasicii greci şi latini: Plutarh, Homer, Vergiliu. Vocabularul este pe măsură, termeni, precum: fantasme, umbre, himeră populând multe enunţuri. Autorul dă un corp liric paginilor, făcând povestirea plăcută la lectură şi de neuitat: „De acolo, din larg, Iriana zări vechiul port pescăresc, mult rămas în urmă, semănând cu un cazan în care fierbeau laolaltă bărci, pontoane, nave de pescuit, mici ambarcaţiuni de croazieră, corăbii, barje aşteptând goale lângă docuri şi macarale, şlepuri încărcate cu minereu şi cherestea…şi mult zgomot. Iar deasupra, ca nişte zdrenţe spulberate de vânt, pluteau lin, surprinşi de vopselele amurgului, câţiva pescăruşi care, cu ţipetele lor stridente, erau sarea şi piperul acelui tablou. Undeva, departe, la picioarele digului, valurile mării se spărgeau continuu” (p.170). Personajul narator arheolog-prozator se inspiră din vise şi din mesajele primite pe această cale: „Ca să mă liniştesc, mi-am spus că visele ne vin, de cele mai multe ori, pentru a ne pune în gardă vizavi de viitoarele întâmplări şi trăiri” (p. 193).

      În urmă cu 35 de ani, Eugen Simion afirma că „romanul românesc are, ca racul, picioare multe şi frânte. Deplasarea între două puncte este anevoioasă şi complicată. Abia un braţ se mişcă într-o direcţie că altul o apucă în sens contrar, un fir oţelos cercetează spaţiul dinainte şi trupul, frământat de zeci de cartilagii, îşi croieşte bâjbâind drum înapoi”. Scrisă cu multă abilitate epică şi cu dragoste, noua carte a lui Tudor Cicu, prozator ajuns la deplina maturitate artistică, evită capcane pe care şi le asuma în primele lucrări („Iarba de mare”, „Călător prin Valea Plângerii”, „Cu traista de basme prin lume”, „Balaurul mărilor”). Iar temele majore ale literaturii: suferinţa şi singurătatea, dragostea şi moartea, fericirea şi nefericirea nu puteau sta departe. Aşa se face că toate scenele importante îi reuşesc de minune. Rezultatul? O povestire despre misterul dragostei şi taina singurătăţii, ambele sentimente aflate sub vraja miturilor, totul pecetluit de respectul desăvârşit faţă de om. Tenacitatea sa este eroică, aducând şi în „Necunoscuta”, tema creatorului, sugerând că mai întâi este viaţa, apoi creaţia care ar conta foarte puţin, dacă n-ar fi susţinută de îndemânare şi culoare, de fineţe intelectuală şi de cultură.

      În final, autorul eliberează personajele, le lasă în voia inteligenţei cititorului, fiind ceea ce hotărăşte acesta că sunt. În concluzie, „Necunoscuta” este o carte valoroasă, cu descrieri şi portretizări substanţiale, solidă în articulaţiile principale, pentru a mai lua în seamă unele dilatări lexicale şi excese livreşti. Prin „Necunoscuta”, Tudor Cicu ne avertizează că la suprafaţa societăţii s-a format o lume nouă, reprezentată de tineri fără frontiere, vorbitori de limbi străine, care călătoresc dintr-o parte în alta a globului. Inspirat în a consemna mişcarea eterică a psihologiei în împrejurări extreme, prolificul creator găseşte, de fiecare dată, explicaţii verosimile pentru mişcările personajelor, promovând un exotism neostentativ. Când magicul şi miticul sunt puse la originea unor întâmplări, există pericolul transformării chiar şi al lucrurilor neînsemnate în epifanii, lucru de care autorul nu se fereşte îndeajuns. Evident, proiectul spiritual, adică iubirea ca filozofie de viaţă, justifică intuiţiile sale, toată proza acestui scriitor erudit şi echilibrat, şi nu ştim dacă ea este o cale spre înţelegerea existenţei sau o formă modernă de milostivire.

      Ca om, Tudor Cicu pare tot mai mult o proiecţie a literaturii sale: spirit cultivat, retras în plăcerea de a scrie pentru sine şi pentru alţii, fără vanităţi, fără invidie. Şi cum să nu te miri, că în enciclopedia personalităţilor buzoiene din ultima sută de ani, nu se găseşte numele său. Ca şi al lui Aurel Anghel şi al Valeriei Manta Tăicuţu…

Referinţă Bibliografică

TUDOR CICU, DIN NOU CU MAREA ÎN SUFLET/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 31 iulie 2019

Iar...

Iar…

Iar ne dă roată la horn cucuveaua

Iar or  să crape icrele-n peşti

Inchide uşa şi trage perdeaua

Gaura cheii să-ţi ceruieşti ,

Trece pe străzi vînzătorul de vorbe

Ciuma atîtor fărădelegi …

Noi ne-aruncăm leuşteanul în ciorbe

Visînd la prînzul, marilor regi .

(Poezie din timpuri mai vechi... când nici atunci , nici acum, nu zăresc nici un semn, ca sprijin, SUS la CER)

Cartea de poezie.

Pe umerii cerului – dansând cu fulgerul

     Ștefan Dima Zărnești merită o mai înaltă preţuire în cuprinsul generaţiei d-sale, încă, împotriva aparenţelor, neașezate satisfăcător; că, intuind energia cuvântului „creator”, poetul e cu un pas înaintea vremii, grăbit fiind să ajungă înainte de timp şi de orice, acolo unde s-a zărit a fi trimis să ne aducă un nou mesaj, conştient că fiecare obiect are misiunea sa în cuprinsul cosmic: „Hai viață trăiește-mă/Gustă-mi suspinul/Fericirii/Și-nvață-mă cum se moare/Puțin câte puțin/Cu cel care vine plângând/de vorbă cu tăcerea/Dansând cu fulgerul”. Deși debutează editorial în 2005, cu placheta de versuri „Școala de îngeri”, Ștefan Dima intră cu adevărat în viața literară prin 2008, cu volumul de poezie: „Cerul căzut pe gânduri”, urmându-l, la aproape un an, cu volumul „Dansând cu fulgerul”, semnat de pe acum cu numele Ștefan Dima Zărnești. Volumul a apărut la ed. Teocora, 2009. Lectorul său, Dumitru Istrate Rușețeanu, în cuvântul înainte al cărții, face următoarea remarcă: „Ștefan Dima Zărnești construiește metafore în dorința de a  atrage atenția asupra trăirilor lui dependente totdeauna de experiența trecutului” și nu e departe de adevăr. În acest nou volum, poetul se va dezvălui cititorului prin Ființa tragică a rostirii unui poem simplu și viguros, dar și pe greutatea semantică a Spunerii neromanțate ce decurge din faptul că a fost un copil abandonat de mamă, unui orfelinat, pentru a fi smuls mângâierilor Vieții și Iubirii nevinovate.

      Volumul atrage, în primul rând, printr-o poezie construită voit pe aforisme (exemplu: „Sinceritate”) și tehnica modelului haiku. Exemple: „...Aripa/Un zbor și un ecou/Trag ușa norilor/Să pice pe gânduri cerul” (în „Dacă”). Sau atunci când folosește proiecția „cuvintelor stelare” (cum spune) în fulgerări de lumină pentru suflet, ca metodă: 1. (vezi „Amurg”): „Două jumătăți întregi/Spălate cu soarele tăcerii/Acompaniază universul”; și 2. (vezi „Orizont”): „Dincolo de infinit/Viața și moartea/Două păsări de nimic”.

      Genul acesta, epidictic și aforistic îl regăsim și-n poemul „Nefilosofică”: „Dansând cu fulgerul/Mă-nalț pe umerii cerului/S-aprind lacrima unei stele”. Poeme precum: „Nebucurie”; „Un fel de școală”; „Truda mișcării”; „Sinceritate”; „Răsucire”; „Vorba tăcerii” etc. sunt poeme reușite în acest sens. Poezii, pe care citindu-le şi recitindu-le, ai senzaţia că rămâi în aşteptarea luminii cereşti care întârzie şi ea, că ceva e în afara timpului, în această poezie a lui Ștefan Dima Zărnești, că asistând la vorba de taină a poetului chemat de Dumnezeu: „Dumnezeu mă strecoară/Scâncet pe sub poartă”, sufletul tău se zbate între „loviturile de bici ale vieții”, doar-doar am înţelege că avem altceva de gândit (dacă priveşti în acele clipe cu „altfel de privire” viața. Cu acestea, Ștefan Dima Zărnești continuă să își seducă cititorul prin misterioasa culoare a unor tablouri cu mare încărcătură poetică, din care poetul, pictor de cuvinte, își deschide „ușa sufletului/pe fața ogilnzii”.

      Timbrul poetului îl vom regăsi, cu certitudine, în poemul „Sfidare”: „Alerg pe lângă realitate,/ ca un cal deochiat de drum/Doamne/cât o să mai cad/Din pomul durerii?”. Asocirerea cu orice preț a unor cuvinte din familii diferite, pentru a da un sens gândului, nu conduce întotdeauna la poezie: o demonstrație în plus (nefericită, zicem noi), de a da o conștiință ironică realității, ori venită din dorința de democratizare a discursului liric, o vom reda spre exemplificare: „sângerând a lacrimă”... „mi-s ochii ruginiți”... „cu miros de sunet”... „plângea un glonț”... „ascult plinul neplăcerii”... „zbor dezbrăcat” etc.

      Afirmația lui Marin Ifrim din postfață, este de asemenea punctuală: „Pe alocuri el folosește oximoronul. Uneori îl prinde la timp, cum se spune”. Exemplificăm și noi: „se-ntunecă a lumină”; „ce 'nalt e adâncul”; „prin raiul iadului” etc. În noua sa carte de poezie, Ștefan Dima Zărnești, răsplătit abundent cu iubire, acum la maturitate, aproape idolatrizat de cercul de prieteni din strada Umbrei, nu pare surprins de exploziile acestor noi vremuri, pe care o fac mai tinerii săi confrați postmodernismului.

     Poetul pare a da mai multă atenție în a descoperi și în a da o formă cuvintelor așternute pe coala de scris, ambivalența interpretării unor gânduri și libertatea opțiunii acestora pentru facerea și desfacerea sensurilor. Să-i exemplificăm dorința, prin superbul său poem intitulat sugestiv ”Vorba tăcerii”: „Într-o zi/mi-a zis un om:/- Uite un soare copt în pom!/i-am răspuns c-un zâmbet mut/E un fel de mult mai mult/Din sfârșitul ne-nceput...”. Așa cum îl știm uneori, privindu-ne de pe „umerii cerului”, încercând să aprindă candela stelelor în noi și noi poeme, cine știe ce semințe îi vor mai încolți în zăpezile gândurilor. Cu această carte de poezie, Ștefan Dima Zărnești se înscrie pe orbita poeţilor buzoieni ce se plasează într-o stare de confort spiritual specific poeziei pentru adolescenţi, adică acei autori care îşi ating în acest chip nobilul scop de a sensibiliza, de a împărtăşi, din bucuriile şi frumuseţile sufletelor lor pe toţi cei îndrăgostiţi de poezie.    

Cartea de poezie: Emil Mircea Neșiu

Emil Mircea Neșiu... și poezia sa prin care se poate comunica și cu privirea. 

Est-Vest

Te las să dansezi goală
prin ploaia de vară
te trezește la realitate
mai bine decât
te-aș scutura eu
să-ți amintească
numele cu care să-ți etalezi
frumusețea.
Îndoielnic este faptul că deși realizezi greșeala
te complaci în a susține
că ea, ploaia, e dansul
cel mai perfect
pentru spălarea păcatelor,
pentru curățirea unui destin
precum sufletul pus la uscat
pe autostrada de centură EST-VEST. 

Contraste

Cu fiecare cuvânt rostit
ori așternut pe foaia albă
mai descifrez încă o lume
tulburată de interese
ca și când ar fi cel mai simplu
lucru posibil.
Încă nu s-a inventat aparatul
care să deosebească
binele de rău,
visul de realitate,
noaptea de zi,
adevărul de minciună,
falsul de original,
tristețea de bucurie.

Nocturnă

pe acest culoar
al inimi mai treci tu,
ciudată făptură,
și nu știu dacă faptul
că ți-am dat atenție
mi-a făcut bine.
Sau răul răsărit
în cale-mi schimbă
percepția despre CE și CUM
ași putea să evadez
din lumea cu povești
debitate la o cafea
cu răbdări îmbunătățite
sau chemări nocturne.

Mașina de gândit

Mașina de gândit

(din seria gândurilor răzlețe)   

  

     Citind, în tinerețe, cartea impresionantă despre „Călătoriile lui Gulliver” a lui Jonathan Swift, un oarecare amănunt (?) m-a urmărit mereu. Prin partea a treia a Călătoriilor... Swift lua în râs mașina de gândit a lui Ramon Lull în care se credea că se va afla revelația sigură a tuturor tainelor lumii și propune el o altă mașinărie alcătuită din cuburi de mărimea unui zar, pe fețele cărora stăteau cuvinte scrise. Printr-o serie de manete neobișnuite se roteau cuburile și cuvintele afișate (puse într-o anumită ordine) trebuiau să ofere ceva inedit. Stăteam la umbra nucului din via noastră și mă închipuiam manevrând la manetele mașinii de gândit și LUMEA plină de fraze trunchiate, pe care aveam să le scriu mai apoi într-un caiet, avea (credeam eu) să ofere lumii un sistem enciclopedic al gândurilor. Dar când am descoperit fraza scrisă de Emil Cioran (Cartea amăgirilor): „Câtă viață ai pus în gânduri, atâta moarte este în tine!”, am renunțat la ideea mașinii de gândit. Un poet orădean ( a cărui carte a ajuns recent la mine) spunea că prin poezie el poate comunica cu privirea. Într-un anume fel, lumea fiecărui poet fiind o lume a simțurilor personale, cred că prin gânduri simțurile noastre se deschid spre taine. Și cum cuvintele noastre „par ieșite/din gâtlejurile noduroase/ale arborilor/lăsați să potolească/incandescentele sclipiri/dintr-o noapte fără lună” (poemul se numește: ARDERE), doar gândurile cu evidențe acoperă tainele din subsolul poeziei. Dar noi, avem „nefericirea de a fi destul de nefericiţi”, după cum spunea Cioran, aşa că „Merge marea, merge cerul împovărat de stele/ Numai corabia şi noi ne-am oprit între ele”. (T. Arghezi). Ne-am oprit şi nu mai vrem să mergem înainte. Va fi poate prea târziu (cum spunea Petre Ispirescu în „Omul de piatră”): „O, Doamne! Da greu somn am mai dormit”. Şi, atunci, la ce bun ne va mai fi trezirea aceasta? „Cine să măture lumea cu toate templele, învăţăturile ei prea stricate?” – cum scria poetul Ion Gheorghe, unul dintre puţinii poeţi adevăraţi ai acestui neam şi despre care atunci când am scris titlul eseului „Ion Gheorghe – un poet controversat”, într-o carte a mea, alţii mi-au sărit la beregată, ca mielului în pragul Paştelui. Poate că omul ar suporta cu un curaj neînfrânat durerile, nedreptățile și tot ce i se aruncă în spinare, dacă n-ar fi singurătățile care le însoțesc. Fiindcă (spunea Cioran) „omul suportă mai ușor moartea decât singurătatea”, că nu este nimic palpabil decât TOT ce trece. Adică acel sentiment care l-a smuls dintre noi și pe Eminescu. N-au fost cruţaţi nici părintele Anania, nici poetul Ioan Alexandru... Nichita, Labiş sau Zaharia Stancu etc, despre care în copilărie atât ştiam: descoperisem nişte zei, şi cărţile pe care ei le trudiseră în acei ani teribili, care îmi făcuseră mie o altfel de imagine asupra unei lumi, în care, fără ei, aş fi bâjbâit la nesfârşit. Și în care, în timpul vieții lor, s-a aruncat cu tot ceea ce e mai murdar în gândirea lor „înălțătoare”. Nu pot face şi eu greşeala unora, acum, împins de alţii să arunc şi eu cu zoaie în aceştia. Nu pot s-o fac. Mă trage de mânecă E. Cioran care-mi spune: „cine are vreo părere sigură despre vreun lucru oarecare dovedeşte a nu se fi apropiat de niciuna din tainele fiinţei”. De aceea nu pot să arunc în ochii altora cu jarul din vatră, uitând de puţinele îndemnuri labişiene: că ni se cuvine „pentru dansul de flăcări şi roţi –/ nimic pentru tine, tot pentru toţi”. Da, cititorule, îmi cer eu iertare faţă de toți: „sunt vinovat c-am risipit în vânt/ din ce mi-ai dat, fuioare de lumină”. Când abia porneam în literatură (aveam 18 ani şi mi se pregătea de către DESTIN debutul) – redactora şefă a unei reviste de cultură îmi spunea: „Vrei să faci literatură? Dar l-ai citit pe N. Breban?” Auzind de la mine că nici nu ştiam de existenţa acestuia, m-a tras de-o parte spunându-mi în taină: „Neapărat să-l citeşti. E un mare scriitor. Citeşte „Animale bolnave” şi după aceea mai dă pe la revistă”. Am să spun Tatăl Nostru de o sută de ori şi Înger, îngeraşul meu, tot de o sută de ori, până când pescarul din „Bătrânul şi marea” al lui Hemingwai se va ridica în picioare în barca lui, victorios, înfăşurând toată funia pe care i-o aruncase peştelui cel mare. Şi, ar fi zis, abia atunci când îl va fi prins: „O să mă odihnesc data viitoare, când o să iasă afară”. Pentru că El ştia că peştele se afla într-adevăr acolo, în mâinile lui, iar spinarea peştelui care se ridica deasupra valurilor nu era un vis. Sigur că nu e un vis ceea ce trăim cu toţii astăzi. Visa Sonia din „Unchiul Vania” când se ruga în genunchi tatălui? „Ar trebui să fii îndurător, tată! Eu şi cu unchiul Vania suntem atât de nefericiţi!”. Tot atât de nefericită ca şi literatura română de după Eminescu, de după Cioran....  „O portiţă există: aici,/ unde nu te mai ajută mintea şi/ femeile/ mai scormonesc prin jar”, NU? Citesc – şi n-aş vrea să cred spusele poetului – că totul va fi un cântec în pustiu. Iar mărturiile care vor mai veni (plus versurile lui Coşbuc, Radu Gyr, etc...), toate acestea, de un vizionarism kafkian (ieri ca şi azi), par a se repeta la nesfârşit. Nu sunt deloc fragmente apocaliptice şi nici ciudăţenii ale vreunui straniu personaj din Kafka, ci doar trimiteri de o parte şi alta a conştiinţei – care îi trasează realităţii graniţele unui tărâm, în care privirea largă a cronicarului e fixată halucinant pe acest tablou al neliniştii, care a pus stăpânire pe sufletele noastre. Iar tot ceea ce ne traduce şi nouă poetul, nu sunt viziunile unui poet (sau pamfletar) care trăieşte în vis. Poate doar inspiraţia că fluxul câmpurilor magnetice ale creierului îi dau sentimentul că se identifică singur (de subliniat) „cu circul şi arderile” chimice interne ale unui popor – uitat de acel Dumnezeu care, atâtea îi promisese, în opera sadoveniană „Baltagul”! Și nici nu aș face aici, pledoarie pentru un poet necunoscut, dar când scrie un poem poetul moare câte puțin pentru a povesti și altora, în „gânduri de taină”, despre frumusețea unei lumi nevăzute, pentru că „interiorul durerii” e lăcașul din care îi vin cuvintele. Să nu ne ferim, așadar, de durere, pentru că „ea este gura de sânge a cântecelor” – spunea Nichita, îndemnând cititorul spre intensitatea trăirilor din scrisul vreunui autor și, abia în al doilea rând, către precizia exprimării sale. Un sfat de memorat.

O nouă carte: „NECUNOSCUTA”

 1. Cartea a 220 pag. (azi apărută le editura editgraph)/22 iulie 2019

2. Coperțile (I-IV)


Luna iulie/2019 a venit cu povestea „necunoscutei”.. spre a fi cunoscută cititorilor.
... povestea pe urmele căreia am cutreierat Grecia, în speranța că va găsi și povestea asta un final care să îi vorbească cititorului despre dimensiunile absolute ale sufletului. Dumnezeu poate ierta dacă vrea, viața însă... doar când vrea autorul.

...Din finalul cărții: „Am privit pe deasupra coroanelor duzilor cerul albastru și am oftat. Alexia mi-a aruncat o privire întrebătoare pe sub sprâncene, dar m-am gândit că înțelesese că puneam totul pe seama părerii de rău că în curând se termina și sejurul meu la Nei Pori. Speram să fie cum am gândit. Sau poate că văzusem undeva, deasupra unui nor, cum necunoscuta din povestea mea devenise o umbră, o umbră care înainte nici nu era...”

„Cartea din bibliotecă” (rubrică ținută permanent în revista LITERADURA)

Azi: din nr. 12/2019

1.      „Ion Luca Caragiale: Viața, Opera și Critica literară” – de Nicoleta Cristea Ifrim

    

     Cartea autoarei Nicoleta Cristea Ifrim, constituie, în principiu, o monografie despre lumea, viaţa şi opera cunoscutului autor de teatru de comedie, dar și a monumentalelor sale schițe, nuvele și povestiri fantastice ori psihologice. A fost concepută beletristic (pe capitole și subcapitole și tematici esențiale) dintr-o dorinţă de reflectare a unui labirint de lumină prin viaţa marelui creator. „Lucrarea de față își propune o reconstituire meticuloasă, organizată cronologic, a existenţei scriitorului I.L. Caragiale, ca o altă operă a celui care a trăit-o și care să rămână un instrument de referinţă în caragialeologie. Cap. I cuprinde „Viața, activitatea și critica literară” a lui I.L.Caragiale și e structurat pe alte 13 subcapitole: „Primii ani” din viață „Din amintirile lui I. Slavici, la ziarul Timpul”; „Caragiale și Junimea – Premiera Nopții furtunoase”; „Caragiale comersant la Buzău”; „Exilul voluntar la Berlin”; „Caragiale intrat în eternitate” etc., de reținut atenției cititorului. Cap. II cu subcap. „Caragiale – marele geniu și omul-spectacol”; „Caragiale, despre artă și literatură”; „Nicolae Steinhardt (Monahul de la Rohia): cu memorialistica unor exegeți ai operei autorului, cu sinuosul drum al privațiunilor și tatonărilor, în căutarea adevăratului făgaș al vocației omului de geniu I.L.Caragiale. Cap. III (penultimul): „Opera”, conturează două universuri distincte: unul comic și altul tragic cu subcap. „Comediile lui Caragiale”; „Momente și schițe”; „Nuvele și povestiri”; „Proza psihanalitică”. Este o lucrare întru totul remarcabilă, ce se poate constitui într-un capitol redutabil de istorie a literaturii române. O monografie foarte bine scrisă, cu mare implicare, cu pătrundere în detalii din „pestrițătura epocii”, în mod fericit pliată pe scriitura celui cercetat. Documentară prin multitudinea de documente răsfoite, redate, reluate, întoarse pe toate părţile şi reinterpretate: peste 50 autori și cca. 60 lucrări, apoi gazete, reviste și ziare ale vremii, plus operele sale editate și prefațate de aparatul critic și ilustrată cu portrete și „momente” din viața autorului. 

    

                                                     

2. „La umbra Vezuviului” (din 2016) -de Ion Lazăr da Coza                                                                                    

     

     Ion Lazăr da Coza vine în literatură cu acest roman ficţional, dar și realist-psihanalitic axat cu precădere pe adâncimea impresionantă şi incomensurabilă a fiinţei umane. Fixând un cadru din istoria creștinismului, plasându-și acțiunea la începuturile ei, pune în mișcare șirul unor întâmplări, fie și imaginare, din istoria imperiului roman, antrenând în povestea sa ideile devenite tabu în scrierile literare: demoniacul, mecanismele sociale şi proiecţia mitică a omului. Întâmplările prin care trec eroii arată cum o realitate s-a născut, mai ales că „nu aspectul religios primează, ci supraviețuirea, rivalitatea, dragostea!”. Proiecția narațiunii în trecutul istoric al imperiului roman (despre iubire, credință, respect și bunătate) este forța cu care autorul ei relatează o succesiune de evenimente care au avut loc într-un trecut îndepăratat și fabulos. Mai mult: romanul este bine documentat, incandescent pe tot parcursul său, fluent, nestructurat pe capitole sau fragmente, deși acțiunea se întinde pe mai mult de două decenii. Cartea e scrisă cu pasiune şi har, iar farmecul ei întemeiază într-o măsură însemnată pe virtuozitățile de meșteșug scriitoricesc ale autorului. Alerta epicului alcătuit din întâmplări dramatice, cu scurgeri repezi și neprevăzute, e cea care oferă o lectură captivantă. Autorul mânuiește cu măiestrie penelul în descrierea atmosferei de epocă și a scenelor de luptă ce au loc în amfiteatrele romane. Cu siguranță, autorul deţine cheia destinelor eroilor săi către ziua fatală și sfîrșitul acelei lumi, odată cu erupția vulcanului Vezuviu în final. Autorul se dovedește și un bun psiholog la treapta observației. Cititorul se poate imagina ca spectator la scenele de luptă descrise cu destulă îndemânare. Scenariile, care mai de care mai apocaliptice, din evoluția bastardului Flaviei, Teodorus, înlocuit de sclava Saphira cu fiul ei, devin sub pana autorului o lectură captivantă și odihnitoare. Caracterele personajelor ce ating proporții urieșești, vizând neverosimilul, se apropie de liniaritatea clasicistă din romanele istorice de mare forță.

3.      „1989. Cartelul metaforelor”- de Marin Ifrim

     Marin Ifrim ne dădea cu această carte (apărută în 2012), rezoluţia încadrării unei scrieri în categoria: cartea o  „individualitate fără comunicare”. Pe această axă a unei virtuale comunicări, cartea e o sumă de relaţii, în transmiterea mesajului către cititori. Încadrarea acestui miniroman, în categoria pamflet, eseu, memorialistică, suită de tablete, critică literară, etc., nu-i deloc întâmplătoare. E ultima întrunire, în şedinţă de cenaclu (din anul de referinţă 1989), a „liricarilor” dintr-o provincie oarecare, spre a supune lecturării, sub cupola casei W., unele „poezele” din creaţia recentă a poetului Nero. Sub aspectul scrierii, romanul-pamflet e o construcţie artizană. Avem în vizor o lume ce se alcătuieşte din surprize iscate de trufie deşănţată, duplicitate individuală, cinismul voalat şi precis al cenacliștilor, plus hazardul unei zile istorice. A ne gândi la duplicitatea unor eroi, în  paralel cu fiecare dintre celelalte personaje, înseamnă a intui, cu uimire şi chiar cu interes „cheia” cu care Marin Ifrim şi-a gândit miniromanul „sforăriilor” acestei lumi scriitoriceşti. Personajul gândit şi creionat de autor pare a fi situat cu un ochi la etica din capitala şi fruntea scriitorimii urbei şi cu un al doilea ochi la tot ce le poate fi îngăduit în „saga”  provincială. Ca prozator, are un teribil spirit de observaţie, pana sa este satirică de cele mai multe ori. Arta portretistică ne aminteşte de tăria metaforei cu care Fănuş Neagu îşi imortaliza personajele. Aşadar, ne aflăm cam „pe la mijlocul lunii decembrie” (1989), iar liricarii „par adunaţi aici pentru a se desfăta în lumina casei W., ca nişte fluturi în jurul lămpii” şi, până la şedinţa obişnuită, cu prudenţă „se discută” despre fel de fel de întâmplări, multe dintre ele neavând nimic comun cu literatura. Asupra celor de faţă, nu planează decât dorinţa de a-şi goli „fiinţa de himere”. Şi, oricât am învârti pe degete „cheia” acestui ultim mesaj, ori am lua-o de la început cu lectura, am ajunge la nedumerirea surzilor în țara orbilor și „o gâlceavă a înțeleptului cu toată lumea”.

4.      „Odă bucuriei – Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă – de Vasilica Grigoraș

     Cartea doamnei Vasilica Grigoraș e un incitant roman de aventuri și nu doar niște note de drum cuceritoare prin coloritul lor viu, pitoresc ale unei călătorii într-o „ţară de vis”. Totul defilează înaintea noastră într-un film documentar menit să-i ia cititorului respirația, în fața sublimului. Un Jurnal de călătorie, demonstrând cititorului cum pot fi însemnate acolo şi alte evenimente: bucuria narării frumuseților văzute, descoperirea unei cărţi bune, o discuţie între prieteni, întâlniri cu oameni deosebiţi, locuri pitoreşti vizitate, întâmplări deosebite din viaţa de zi cu zi, curiozități întâlnite la care imaginația îți este puternic solicitată etc. Jovialitatea expunerii din această carte ne îndreptățește să spunem că există o poetică a Jurnalului și pe parcursul lecturii începi să crezi, tot mai evident, că aceste note de drum au avut asupra sa un efect psihologic foarte puternic şi că a fost scris ca şi cititorul să simtă acest lucru şi să fie atras ca un magnet în lectură. Autoarea are și haz, și simț de observație ascuțit, atentă la amănuntele existenței cotidiene, atunci cînd ne descrie iminentele peripeții de dinaintea plecării: viza pentru Noua Zeelandă se lua de la ambasada Australiei din Serbia. Ochiul ei, niciodată adormit, surprinde o serie de ciudățenii care îi vor furniza cititorului câteva date interesante cu privire la țara vizitată. Pe măsură ce ajunge în locuri cât mai fascinante ochiului, îi simțim bucuria narării. Noua Zeelandă o vrăjește, iar bucuria se transformă în materie epică pentru a-i da un sens şi o morală, pentru a ţine întins firul vieţii către veşnicia părţilor frumoase şi trainice din trăirile avute. Paginile curg lămurind cititorul, că sentimentul e bine surprins în cuvinte și nimic nu trebuie să-ţi scape aici, atât aparatului de fotografiat, cât şi carnetului cu însemnări, fiindcă ar fi păcat să se întâmple altfel. Așadar, o carte captivantă.

Premiul USR Fil. Dobrogea pentru proză / anul 2018

1. Diploma și statueta (tabloul ceramic) al premiului acordat pentru proză/2018 

                  2. Imagine din timpul evenimentului din 29 iunie 2019/Constanța.

Notă: 

Premiul USR Filiala Dobrogea pentru proză pe anul 2018 a fost acordat scriitorului Tudor Cicu   pentru romanul „Enigmatica Ema”.

Despre roman: 

    „În „Enigmatica Ema” (Editura Editgraph, Buzău, 2018) viziunea autorului este ceva mai optimistă, în sensul că epilogul lasă o portiţă deschisă pentru o împlinire viitoare a iubirii, fie şi pe un tărâm virtual, al emoţiei pure.

    Acest roman este, doar aparent strict pe anumite segmente, o poveste în poveste – istoria iubirii dintre Ema şi jurnalistul Vladimir Dinulescu inclusă în istoria iubirii dintre Ema şi jurnalistul şi scriitorul Victor Sidoriu. Nu întâmplător autorul aduce la un moment dat în discuţie povestea Şeherezadei. În cazul de faţă, Tudor Cicu rupe firul binecunoscut şi aşază un bărbat, pe Victor Sidoriu, în rolul Şeherezadei. El este cel care trebuie să se salveze. Vladimir din romanul în roman trebuie să ajungă la inima „enigmaticei Ema”, o efigie a Emei din povestea care o conţine şi pe cealaltă.”

                                               (Vorbind despre carte: Diana Dobrița Bîlea)

nu ești în povestea asta

nu ești în povestea asta

uneori, iubirea îmi pare un roman încă nescris

unde se cern amintiri ca într-un dans de umbre

așa cum palmele tale

lipite de buzele mele spuneau:

ia te uită! se apropie de tine taina a tot ce e de nespus

și unele presimțiri nelămurite ca fericirea.

uneori, cît vezi cu ochii

câte cineva își caută un drum sigur

și nu mai răspunde chemărilor tale.
simți asta

o pasăre rănită ți se lipește de inimă

și asta poate să însemne că îmi vorbește de renunțare.

a! ce vreme frumoasă e azi, îmi spun

care să fie începutul acestor singurătăți,

dacă nu atâtea iubiri închise în fiecare bătălie

care se dă în elanul unei alte lumi

și cu aripile întinse spre mari depărtări?

dar tu nu ești în povestea asta, o, da!

se ngroașă cerul de păsări de tot felul

văd și aud ca și cum ar fi trebuit să fim clopote

și ce vis frumos am fi fost dincolo

așa agățați de cuvinte amândoi

să fi tremurat până la capăt

în atâtea rostogoliri și atâtea victorii

am fi crezut și noi în ceva;

mă gândesc de o vreme la un basm adevărat

și poate va trebui să mai tăiem din aceste vise.